Mirela Nagâţ, Pulsul Clujului literar
Din start aflăm ce nu e noul volum Profiluri literare clujene al lui Răzvan Voncu (Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2026, 376 p.): nu e o istorie regională, nici o geografie literară, nici un dicţionar, precizează autorul în cuvântul înainte. E o culegere de 52 de profiluri schiţate cronologic, până în contemporaneitate, în care cântăresc nu obârşia, nu studiile, nici activitatea pe scena locală, ci relevanţa creaţiei pentru ceea ce s-ar numi „un mod «clujean» de definire a literaturii“. Cum arată acest mod „clujean“? Răzvan Voncu ne invită să-l decriptăm la lectură, numind ca punct de plecare, în introducere, un element: aspiraţia spre un orizont naţional şi european, refuzul provincialismului. Un al doilea ar fi un anumit simţ etico-estetic, care funcţionează ca o pânză freatică din adâncimea „solului“ literar clujean, aşa cum dovedesc multe dintre „cazurile“ expuse în carte. Iar ilustrările nu cad sub incidenţa acelui „eticism“ ardelenesc, bifat adesea peiorativ, ca un stereotip, în studii şi comentarii. Într-o galerie exponenţială apar: Agârbiceanu, plasat în debutul culegerii, cel care etalează subtil probleme morale fără să „moralizeze“ (pe linia filonului ardelean eticist început cu Slavici, continuat cu Rebreanu, Pavel Dan şi Augustin Buzura), Blaga cu lecţia aspră (din autobiografia Hronicul şi cântecul vârstelor) a devenirii în cultură prin muncă, devotament, sacrificiu, Cercul Literar de la Sibiu, mai cu seamă prin Radu Stanca, liderul de facto al grupării, care formulase memorabil ideea plurivalenţei axiologice a literaturii („Exclusivitatea estetică nu duce la capodoperă“), insistând pe conjugarea eticului cu esteticul, de inspiraţie schilleriană, şi prin Ion D. Sîrbu, caracterizat drept „un moralist al istoriei“, partizanul literaturii „suferite“, ca experienţă cu miză umană şi politică, iar din „falanga critică“ clujeană, Liviu Petrescu, preocupat de codurile etice în proza transilvană, înclinată, demonstrează el, mai puţin spre principiul datoriei, cât spre „legea iubirii“ sau „voinţa de a fi“ şi Ion Pop, metabolizând în scrisul său acea conştiinţă a Şcolii critice de la Geneva, a semnificaţiei morale, de extracţie umanistă, prezentă în reflecţia asupra literaturii.
Volumul asamblează majoritar texte mai vechi, multe scrise „la cald“, în exerciţiul critic de întâmpinare, iar marele câştig pe care-l oferă acest montaj e un sens al istoricităţii literaturii, o panoramă care lasă la vedere liniile de continuitate, dar şi „nedreptăţile“ poziţionării canonice în cazul unor autori clujeni, pe care Răzvan Voncu le semnalează polemic. Pledoaria cea mai consistentă e pentru reevaluarea deja amintitului Agârbiceanu, cu prilejul noii ediţii de opere, îngrijite de Ilie Rad. În epocă nu i-a priit eticheta de „sămănătorist“ exponenţial, pe care, de fapt, n-o ilustrează substanţa reală a prozei sale, şi care i-a adus o receptare neentuziastă din partea promotorilor romanului modern. Lovinescu şi Ibrăileanu i-au trecut cu vederea reuşita Arhanghelilor din 1914, indică Răzvan Voncu, întrebându-se cum ar fi arătat discuţia despre romanul românesc dacă proza lui Agârbiceanu ar fi fost luată ca bornă înainte de Ion al lui Rebreanu. Un anumit defazaj pare că apasă pe destinul preotului-scriitor, constată criticul, amintind modul ineficient de gestionare a apariţiei volumelor, cu distanţă de ani buni între elaborare şi tipărire. În cazul lui Blaga, reconsiderarea are în vedere, mai degrabă, profilul postural, în locul imaginii „serafice“ de filosof fiind avansată una mai carnală şi mai senzuală, în raport cu o parte din lirica şi biografia lui. Când vine vorba de Cercul Literar de la Sibiu, atenţia scoaterii de sub conul de umbră cade asupra lui Radu Stanca şi asupra Etei Boieriu; opera primului ar avea dreptul la o ediţie definitivă, iar „doamna Cercului“ ar merita reconsiderată ca poetă, mai mult, ca „una dintre vocile lirice cele mai profunde ale «generaţiei pierdute»“, nu doar ca o traducătoare de înalt nivel. Alţi „nedreptăţiţi“ rediscutaţi – poetul Aurel Rău, într-o dezbatere mai largă despre locul generaţiei anilor ’50, sau chiar Marian Papahagi, în calitate de critic de întâmpinare.
În epoci şi în circumstanţe diferite vedem cum scriitori ieşiţi din spaţiul acesta transilvan, amprentat cosmopolit şi mai aproape de tradiţia europeană, fac, paradoxal, figură marginală, izolată, căci nu frecventează cercurile literare ale Capitalei şi se desfăşoară pe o scenă care nu le poate aduce o vizibilitate pregnantă. E cazul lui Agârbiceanu sau al lui Radu Stanca, rămas în burgul sibian, după întoarcerea acasă a Universităţii clujene în 1945. Destinul Cercului Literar de la Sibiu, parte a aşa-numitei „generaţii pierdute“, afirmate în anii ’40, sufocate de nou instalatul regim comunist, ispiteşte cu interogaţii contrafactuale. Reflectăm laolaltă cu Răzvan Voncu la chipul poeziei noastre, „dacă transferul codurilor s-ar fi făcut între generaţia lui Arghezi, Blaga, Barbu şi cea a lui Radu Stanca, iar nu – aşa cum s-a întâmplat în realitate – cea a lui Nichita Stănescu“.
Tot din montajul volumului rezultă şi forţa de iradiere a modelului Blaga. Sigur, el e reper inconturnabil când îl raportăm la membrii Cercului Literar de la Sibiu, care i-au fost studenţi, şi cărora le-a marcat gândirea estetică şi filosofică, şi mai puţin producţia poetică. Cu excepţii în palierul liric: cea semnalată de Răzvan Voncu în cazul Etei Boeriu – poeta ar fi „cea mai profundă şi mai originală, în acelaşi timp, blagiană din poezia românească“, prin impulsul vitalist de esenţă spirituală erotică şi prin atracţia faţă de straturile inconştientului, de natură thanatică -, şi o alta, accidentală, mărturisită de Ştefan Aug. Doinaş. Dar pe lângă cerchişti, numele lui Blaga e invocat şi în analiza liricii unor Aurel Rău (adâncind metafizicul, livrescul şi parabola, în sensul modelului blagian), Nicolae Prelipceanu (la care sobrietatea stilistică şi „lirismul recesiv, al refugiului în pre-fiinţă“ ar avea un tipar evident în Blaga), Ion Pop (un blagianism „difuz“ în anii debutului) sau Adrian Popescu (un lirism „baladesc de îndepărtată sorginte «blagian㻓).
Liniile de continuitate în acest peisaj clujean compun un desen viguros. Direcţia Blaga – Cercul Literar de la Sibiu – gruparea „Echinox“ iese limpede în relief, înglobând europenism, multiculturalism, ranforsarea literaturii prin deschideri filosofice şi spre teoria estetică, aplecarea spre comparatism, aspiraţia erudiţiei. Mai spre actualitate, Răzvan Voncu aminteşte, în context, cazul Martei Petreu, formată în ambianţa echinoxistă, cu o „întemeiere filosofică“ a operei, într-o generaţie marcat literaturocentrică. Mai mult, o anumită continuitate e decelabilă şi în codurile de sociabilitate literară. În cazul echinoxiştilor, aşa cum reiese din Goliardice, epistolarul publicat în 2023, al celor doi stâlpi ai revistei, Ion Vartic şi Marian Papahagi, se perpetuează spiritul ludic, râsul şi ironia cerchiste. Plus o nuanţă nouă, ajustată vremurilor, căci codul ludic devine în deceniile 8 şi 9 „o armă defensivă, în acea atmosferă comunistă tot mai oficială şi mai sufocantă“, arată criticul, rimând cu „semi-boema cultivată la revistă“.
Această carte care menţine comentariul într-un orizont deschis, cu profiluri care pot fi adăugate sau completate, e una aparent de critică fragmentară. Pe fond, reuşeşte să creioneze viziunea de ansamblu şi reţeaua de vase comunicate din spaţiul literar clujean, dezvăluind şi un model critic de adâncime, pe care-l practică Răzvan Voncu. O critică de întâmpinare în care „rama“ istoriei e foarte importantă, pentru că dă „adâncime“ lecturii prime, o reflecţie care să deseneze sintetic marea reţea de semne ale istoriei.