Ingeborg Bachmann (1926-1973) s-a născut la Klagenfurt, în Carintia, cel mai sudic land austriac. După război a studiat filozofia, psihologia, germanistica şi dreptul, disertaţia ei doctorală vieneză (susţinută în 1949 şi publicată în 1985) avînd drept subiect receptarea critică a filozofiei existenţiale a lui Martin Heidegger. A petrecut doi ani la radioul forţelor de ocupaţie americane, Rot-Weiß-Rot, ca scenaristă şi redactoare, apoi s-a stabilit în străinătate: Italia (mai ales la Roma, în 1954-1957 şi 1965-1973), Elveţia şi Germania. Voce majoră a literaturii de expresie germană, poetă, prozatoare, eseistă, traducătoare (din Thomas Wolfe şi Giuseppe Ungaretti), dramaturgă (de piese radiofonice), jurnalistă şi libretistă de operă. Antum i-au apărut două culegeri lirice – Die gestundete Zeit | Timp amînat (1953) şi Anrufung des Großen Bären | Invocarea Ursei-Mari (1956) –, două de proză scurtă şi un roman, Malina (1971), prima parte a proiectului epic nefinalizat „Todesarten“ (Variaţiunile morţii), început în 1962, tipărit în 1995 (într-o ediţie critică în 5 volume) şi devenit un clasic al feminismului. A fost distinsă, între altele, cu Premiul Grupului 47 (1953), Georg-Büchner-Preis (1964) şi Marele Premiu de Stat al Austriei (1968). L-a întîlnit pe Paul Celan la Viena, în 1948, într-o Austrie aflată sub ocupaţie, care nu-şi asuma trecutul recent de complicitate şi participare la oroarea hitleristă – dimpotrivă, se scufunda în marasmul reprimării şi al victimizării, pe drumul spre statutul de neutralitate permanentă, instituţionalizat în 1955. Asemenea creaţiei celaniene, cu care se găseşte în profund (implicit şi uneori explicit) dialog, versurile lui Bachmann radicalizează actul poetic, încercînd să-l ducă la limitele limbajului şi-ale lumii. Confruntările cu trauma, cu distructivitatea latentă şi cu fascismul omniprezent în textura cotidianului au condus-o spre tentativa (asumată ca eşec garantat) de utopizare a lumii, a limbii, a literaturii: utopia Casei („Haus Österreich“), cea a unui nou spirit, a unui adevăr care să traverseze vigil („fără delicatese“) istoria, dar să se desprindă, să meargă, mistic, dincolo de ea, speculînd fisurile realului şi ale cuvintelor, în temeiul conştiinţei de martor. Un martor supus universalei incertitudini şi indeterminări, cum indică şi sfîrşitul ei groaznic, de pe urma unui incendiu declanşat în locuinţa sa romană. (G.S.)

Botschaft

Aus der leichenwarmen Vorhalle des Himmels tritt die Sonne.

Es sind dort nicht die Unsterblichen,

sondern die Gefallenen, vernehmen wir.

Und Glanz kehrt sich nicht an Verwesung. Unsere Gottheit,

die Geschichte, hat uns ein Grab bestellt,

aus dem es keine Auferstehung gibt.

[GS] Cînd în urmă cu cîţiva ani am reluat opera poetică a lui Ingeborg Bachmann, întîmplarea a făcut să-mi fi atras atenţia – să mă fi atras cu puterea unei evidenţe – mesajul din „Mesaj“: că istoria este o zeitate ce nu aduce redempţiune şi că, odată secerat în numele ei, îţi rămîne doar să putrezeşti în pămînt, neisprăvit şi neizbăvit. (Horaţiu, Carmina, IV, 7: nos ubi decidimus […] / pulvis et umbra sumus.) Tot hazardul mi-a scos în cale recent, dincolo de literatură, o rimă în proză (dar nicidecum prozaică) la aceste versuri – un citat (fără sursă) din Bachmann, reprodus de Durs Grünbein la sfîrşitul acelor Oxford Lectures intitulate Jenseits der Literatur (2020): „Istoria instruieşte neîncetat, dar nu găseşte niciun elev“. Revenind la oile noastre (măcelărite), prefăcîndu-mă dezamăgit de cele două „Solii“ autohtone – prima în mai vechea culegere bilingvă Fără delicatese (în româneşte de Ana Mureşanu, Bucureşti: Univers, 1981, p. 45), a doua în ulterioara Voi, cuvinte (selecţia poemelor şi traducerea din germană de Ana Mureşanu şi Ramona Trufin, Bucureşti: Humanitas, 2017, p. 50) –, am propus la rîndu-mi atunci, în aprilie 2022, o versiune:

Mesaj

Din foaierul cerului, cald ca un hoit, păşeşte soarele.

Acolo se află nu cei nemuritori,

ci mai degrabă cei căzuţi, auzim.

Iar strălucirea nu cadrează cu putrezirea. Zeiţa noastră,

istoria, ne-a făcut rost de-un mormînt

din care nu există înviere.

Traducere de George State

Transmisiune

Din anticamera de cer, caldă ca un mort, iese soarele.

Acolo nu sălăşluiesc cei nemuritori,

dimpotrivă, pe cei căzuţi îi ascultăm.

Iar strălucirea nu trece-n putrezire. Zeitatea noastră,

istoria, ne-a asigurat un mormînt

din care n-ai cum să revii la viaţă.

Traducere de Manuela Klenke

[MK] Varianta de traducere oferită aici reflectă o ezitare pop-arhaică, născută din reţinerea, sau poate chiar teama, de a pătrunde pe deplin tragismul şi religiozitatea sobră din versurile poetei austriece. Ingeborg Bachmann debutează într-o perioadă în care a scrie poezie era considerat, după cum se spunea, un act de barbarie. Apăsarea, jalea şi reminiscenţele lingvistice ale Celui de-Al Doilea Război Mondial se fac simţite încă din primul vers. Soarele nu „răsare“ (geht auf), aşa cum o face în limbajul cotidian, ci „păşeşte“ (tritt) – intră astfel în slujba unui aparat al distrugerii. Mesajul e limpede: cei căzuţi sînt pierduţi pentru totdeauna, jertfiţi pe altarul unei zeităţi numite istorie. Rămîne însă neclar cine anume transmite aceste adevăruri poetice. Titlul anunţă o „Botschaft“ – un „mesaj“ sau o „solie“, dar la fel de bine poate sugera o „ambasadă“, o emisară a morţii trimisă să rostească, prin cuvintele lui Bachmann, tristul adevăr. Am recitit traducerea propusă de Ana Mureşanu şi Ramona Trufin (în Voi, cuvinte, 2017) şi am găsit acolo soluţii inspirate, dar poate nu pe deplin capabile să transmită nonconformismul, adîncimea şi revolta prezente în original. În încercarea de a explora un alt ton românesc, m-am întors spre două poete care au scris cam în aceeaşi perioadă cu Bachmann – Magda Isanos: „E vară, pînă sus în cer e vară, / şi verdele acestor mari cîmpii / ne-nvaţă că şi morţii au o ţară“ („Acum, dimineaţa“, 1947), şi Veronica Porumbacu: „Ştii tu cînd în zboru-i / o pasăre piere / şi clipa cînd dorul / se face durere?“ („Ştii tu“, în Lirice, 1957).