Mihaela Mudure, Preşedintele Biden şi păcatul originar

Tradiţia non-fiction – atât de importantă în spaţiile anglo-saxone – s-a îmbogăţit recent cu o nouă investigaţie jurnalistică devenită foarte repede un best-seller. Este vorba de lucrarea a doi ziarişti de mare competenţă, Jake Tapper de la CNN şi Alex Thompson de la Axios (un foarte apreciat site de ştiri): Original Sin. President Biden’s Decline, Its Cover-up, and His Disastrous Choice to Run Again (Păcatul originar. Declinul Preşedintelui Biden, muşamalizarea şi dezastruoasa lui alegere de a candida din nou). Cei doi spun lucrurilor pe nume, răspunzând unor întrebări al căror răspuns afectează nu doar Statele Unite, ci lumea întreagă. De ce s-a încrâncenat Preşedintele Biden să candideze pentru al doilea mandat? Era Preşedintele în declin de mai înainte? De când? Cum de a fost ascunsă evoluţia stării de sănătate a lui Biden? În buna tradiţie a scrisului jurnalistic de calitate, documentaţia este impresionantă. Tapper şi Thompson precizează, în textul introductiv, că au vorbit cu aproximativ două sute de persoane şi că foarte puţini dintre cei menţionaţi în carte nu le-au fost interlocutori.

Dornici să dea o relevanţă cât mai înaltă evoluţiei Preşedintelui Biden, autorii pornesc de la tragedia antică. Evoluţia lui Biden s-ar înscrie în ciclul hubris-nemesis, adică mândrie excesivă, chiar aroganţă, care duce la cădere prin răzbunarea zeilor ce nu agreează astfel de semeţii omeneşti. Dar cartea poate fi citită şi ca o tragedie a dorinţei de putere. Biden nu e singurul reprezentant al gerontocraţiei senatoriale. Senatorul Strom Thurmond a reprezentat Carolina de Sud între 1954 şi 2003, când s-a retras, în sfârşit, la vârsta de 101 ani. Dianne Feinstein din California a murit în scaunul senatorial la 87 de ani, când nu mai ţinea minte ce întrebări a pus sau i s-au pus. Şi nimeni nu vedea nimic, nu spunea nimic.

Potrivit lui Tapper şi Thompson, Preşedintele Biden era deja fragilizat de vârstă în 2020, fiind favorizat de epidemia de COVID, când campania electorală nu s-a putut desfăşura cu intensitatea obişnuită. Ambiţiile personale par să domine peisajul politic american. Frustrat de faptul că Barack Obama a preferat să o susţină pe Hillary Clinton în calitate de candidată la prezidenţialele din 2016 şi nu a considerat că la rând era el, Joe Biden a plusat. Acum ori niciodată! Şi a fost atunci, dar numai o dată… Dezamăgitoare sunt inconsecvenţele Preşedintelui Biden. A promis că va fi un preşedinte de tranziţie – s-ar înţelege că spre o generaţie mai tânără de politicieni – dar apoi s-a răzgândit. A promis că nu îşi va amnistia fiul, pe Hunter Biden, dar apoi s-a răzgândit. Nu ar fi fost mai corect să spună că, în calitate de tată, e alături de fiul său în orice împrejurări şi în orice manieră? Opinia publică ar fi fost mult mai înclinată să accepte o asemenea atitudine. Aşa … chiar şi unui observator benevolent i se pare că Preşedintele a dat cu tifla: cum adică? Voi m-aţi crezut?

Remarcabilă este prezentarea cercului intim de colaboratori ai Preşedintelui Biden. Autorii vorbesc despre aşa-numitul „Birou Politic“, care îl protejează pe Biden de veştile neplăcute, izolându-l într-o lume care e tot mai mult construită spre a-l proteja şi a oferi putere nu politicianului ales, ci unui cerc îngust de iniţiaţi asupra căruia poporul nu şi-a exprimat votul. Dacă poziţiile părtinitoare ale familiei Biden, în special ale Primei Doamne, pot fi înţelese şi scuzate, iresponsabilitatea celor care minţeau, pur şi simplu, nu are nicio scuză. E vorba doar de dorinţa de putere cu orice chip. Dacă el nu poate conduce, o facem noi în locul lui.

Cumplita concluzie, exprimată pe şleau, este că Statele Unite ale Americii au fost conduse între 2021 şi 2025 de un bătrân ramolit care mai avea, din când, în când şi momente de luciditate. Cu sprijinul divinităţii şi cu puţin noroc, momentele acelea bune aveau loc atunci când era necesar. Dezbaterea din 27 iunie 2024 a fost momentul când publicul a putut vedea că împăratul era gol puşcă.

Cartea lui Tapper şi Thompson se citeşte pe nerăsuflate. Umorul de bună calitate, jocurile de cuvinte ingenioase ajută cititorul să treacă mai uşor peste concluzia extrem de amară a acestei cărţi care merită cu prisosinţă un Premiu Pulitzer.

Pentru cititorii români, o posibilă dezamăgire este faptul că problema vizelor pentru români nu apare deloc în această investigaţie jurnalistică, altfel foarte bine documentată. Aceasta este, probabil, o dovadă cât de multă atenţie s-a acordat acestei probleme în administraţia respectivă. Amânată până în ultimul moment, scutirea românilor de viză a fost ulterior retrasă de noua administraţie Trump, care a vrut probabil, să se distanţeze de ceea ce a fost înainte şi prin acest punct minor, din punct de vedere american.

Dincolo de cazul în speţă, adică dincolo de avatarurile prezidenţial-bideniene, cartea lui Tapper şi Thompson pune implicit grave întrebări privind politica, mecanismele democratice şi esenţa puterii. Este democraţia chiar atât de democratică precum se susţine? Sau suntem condamnaţi, noi, alegătorii de pretutindeni, să alegem dintre două rele, răul cel mai mic? Nu ne rămâne decât optimismul. Din mai puţin rău spre şi mai puţin rău şi spre un pic de mai bine.