Ilona Duţă, Experimentarea imaginară a postumanului

Teolog de formaţie, Mircea L. Nincu experimentează, în volumul Shutdown amânat: exerciţii lirice – o arheologie a postumanului (texte susţinute cu privirea), apărut la Editura Aius, 2026, transferul dintr-un univers impregnat de prezenţă divină în universul postuman simulat cu mijloacele imaginaţiei poetice, „susţinute“, aşadar, „cu privirea“, în absenţa oricărui fundament. Corelativ acestui transfer, propria metamorfoză postumană dobândeşte dimensiunea stranie a unei halucinaţii digitale extinse în volute cosmice, amânând shutdown-ul pe măsura forţei de contagiune a pixelilor. Precum desfăşurarea proiectului lumii în visul subiectivităţii romantice, noul model cosmologic şi antropologic transformă idealismul transcendental într-un idealism digital prin procesare imaginară, făcând din universul postuman un obiect poetic de contemplaţie nesfârşită; căci imaginea infinit spiralată a transcendenţei digitale, care absoarbe totul în virtualitate şi simulacru, păstrează urme ale reveriei idealiste exersate în registrul informatizării şi tehnologizării. Digitalizat piesă cu piesă (îngeri, arhangheli, serafimi etc.), cosmosul teologic transmite celui tehnologic luminiscenţa, imponderabilitatea şi transparenţa filigranată a catedralelor medievale, ca şi cum şi-ar inocula spiritul şi forţa vizionară în noul ecosistem, îmblânzind anxietatea generalizată în faţa posibilei mutaţii postumaniste.

Deşi experimentală şi ludică, redimensionarea ontologică a entităţilor cereşti prin digitalizare deschide o viziune tehnico-fantastică infuzată de o debordantă fantezie, potrivit căreia serafimii sunt „lumini suspendate în aer industrial,/ drone împodobite cu senzori,/ ne transmit semnale concentrice/ de coduri din spaţiul digital“ (Panel de memorie), arhanghelii, „iluminaţi ca lame de neon,/ păzesc intrarea ca turnicheţi roşii/ în metroul alert,/ monitorizând fluxuri de date“, iar îngerii, „în roiuri de confetti holografice,/ traversează munţii de freon,/ căutând urme în cloud“; convertit într-un uriaş reflector, ochiul divin îşi contemplă creaţia transmutată holografic („Printre rânduri de clădiri/ un ochi uriaş de ciclop/ reflector priveşte“), interconectată cu cabluri întinse prin „goluri energetice/ la procesor să ajungă“, repetând geneza în regimul postumanismului. Este un peisaj transcendent care, în pofida adaptării la lumina artificială, electrică („Pereţii sanctuarelor digitali/ în spatele pleoapelor/ învaţă să vadă artificial lumina.“), concentrează o bogăţie barocă de forme şi energii, traversate de o forţă fizică şi imaginativă pe măsura actului cosmogonic. Naşterea universului digital din privire („E suficient să priveşti“ – Meteor) este o proiecţie vindecătoare a rănii, o compensare a senzaţiei dureroase prin transferul în senzori („Ca şi cum ai atinge rana cu un senzor,/ ai muşca din ea, ai testa gustul,/ ai consuma datele,/ privind să vezi/ cum arată infinitul din interior/ digitalizând prin univers.“), însoţită de speranţa „dezinstalării“ ontice a întunericului („Să te convingi că întunericul/ poate fi dezinstalat din fiinţă/ când îl comprimi cu lumină.“ – ibidem ). Părăsirea cărnii, ca un „hard fosilizat“ („Când, în carnea din care/ mi-au crescut arhitecturi sacre/ am decis să lovesc ca într-un hard fosilizat/ ca să fixez în inima ei un modul de stocare din oţel“ – Preprocesare ), pentru aliajele imune la suferinţă şi moarte („Pentru asta păstrez pe hard-disk/ roiuri de foarfece automate care/ taie cusături de aliaj împletit,/ armat, sigilat în betoane/ inteligent electrificat.“ – ibidem) constituie miza acestor „exerciţii lirice“ de salvare prin migrarea în condiţia postumană; nomadism imaginar care favorizează explorarea de sine într-un infinit virtual, ca desfăşurare de holograme sau de posibil. De altfel, reveria aceasta în registrul postumanist este deopotrivă experiment ficţional, imaginaţie compensatoare, prospectare a unei idealităţi şi tatonare a unei căi de evadare dincolo de limitaţii şi coerciţii.

Astfel, instalat în locuinţa digitală a purei virtualităţi („Casa mea există într-un câmp virtual,/ unde seara ciripesc coduri,/ latră algoritmi,/ iar luna simulează dansuri prin stele.“ – Personal container), reontologizat ca simulacru în spiritul libertăţii de a visa şi de a simula la nesfârşit, cu implicitul creativităţii simulării, poetul se (auto)ipostaziază în navigator online printre „fluxuri infinite de date“, plonjând într-o imagine substitutivă a universului. Codificându-şi posibilităţile şi conservându-le precum fluturele în crisalidă, gândul este redus la esenţa sa creatoare („Gândul,/ asemenea unei nimfe codificate,/ se vede fluture transportând în circuit sanguin/ zborul anterior iniţializării.“ – Instanţă internă), suspendat în purul joc proiectiv al umbrei („Cum infinită se visează umbra/ luminii artificiale“ – ibidem); amânarea shutdown-ului, a ieşirii din volatilitatea cibernetică a corpului dematerializat ca un corp de slavă eliberat de rană („Holograma unui deget/ pusă virtual pe o rană.“ – Impenetrabil) devine motorul poetic al întregului volum, catalizând imaginaţia poem cu poem în construcţia învolburată fractalic a paradisurilor artificiale („Cum e să rămâi hologramă,/ tuşat de umbre de cod sub care/ sunt desenate,/ din lumini virtual,/ contururi interioare,/ atingeri şi priviri senzoriale/ căutând în orizont simulat/ apusul întins imaginar?“ – ibidem).

Frenezia imaginării universului postuman şi a propriei mutaţii fiinţiale investeşte noul regim ontologic şi cosmologic cu atributele utopice ale unui posibil paradis regăsit tocmai prin proliferarea de virtualităţi şi libertăţi nomade, prin transgresarea limitelor materiale şi menţinerea într-un cloud interstiţial, desprins de carnea umană şi privind fabulatoriu spre existenţa spectrală suspendată în spaţiul cosmic cibernetizat. Este o atitudine pozitivă, de acomodare poetică cu un orizont care a suscitat mai degrabă temeri şi crize, de problematizare ludică a postumanismului.