Ion Buzaşi, Oglinda corespondenţei: portret şi autoportret

Cu volumul Niculae Gheran, în oglinda corespondenţei, Bucureşti, Editura David Art, 2025, al treilea, doamna Rodica Lăzărescu încheie publicarea selecţiei din corespondenţa lui Niculae Gheran, care i-a fost încredinţată spre păstrare şi valorificare.

Volumul cuprinde două părţi: partea întâi, Portret în oglindă, şi partea a doua, Autoportret în oglindă. În încheiere sunt câteva pagini intitulate Epilog. Partea întâi reproduce scrisorile primite de la expeditori foarte diferiţi, alături de nume mari: academicieni (Alexandru Balaci, Constantin Ciopraga), de intelectuali preocupaţi de viaţa şi opera lui Liviu Rebreanu (Virgil Ierunca, Vasile Igna, Mircea Popovici, Dumitru D. Panaitescu, Cezar Apreotesei), apar, cum spune autoarea, şi iluştri necunoscuţi, citându-l pe Nicu Altarovici (în mod evident este un pseudonim format din substantivul altar plus sufixul de origine slavă –ovici). Corespondenţa din această parte cuprinde mai ales comentarii ale ediţiei Rebreanu. Din rândul acestor expeditori se detaşează „grupul năsăudean“ (Ion Moise, Zaharia Sângeorzan, Sever Ursa) cu care Nicolae Gheran a avut relaţii de colaborare în studierea şi descifrarea manuscriselor rebreniene, fiind, cu experienţa lui de cunoscător în acest domeniu, şi un atent îndrumător în realizarea unor ediţii ştiinţifice. Aprecierile sunt în general superlative: „O ediţie critică exemplară“, spune Constantin Ciopraga, o ediţie în orice caz, dacă nu excepţională,una originală. Adevărul este că Gheran a realizat o ediţie excepţională, unică în felul ei în istoriografia românească. Meritele sale de editor al lui Liviu Rebreanu le formulează Gheran însuşi printr-un şir de interogaţii retorice într-o scrisoare către profesorul măierean Sever Ursa în care fixează unicitatea muncii sale pe tărâmul editologiei româneşti.

„Stimate domnule profesor,

Dacă vă puteţi imagina ce înseamnă să citeşti de 12 ori romanul Ion, cuvânt cu cuvânt, literă cu literă, pentru ca atunci când ai terminat s-o iei de la capăt, confruntând, sub lupă, cele două variante manuscrise, pentru a fi sigur că textul ce-l tipăreşti este scutit de zgura inevitabilelor greşeli de tipar; • dacă vă puteţi imagina ce înseamnă să parcurgi zeci de mii de cifre scrise de Rebreanu (păstrate într-o arhivă egală cu cea moştenită de la Eminescu), pentru a putea strânge acele documente referitoare la romanul Glanetaşului; • dacă vă puteţi imagina ce înseamnă să cauţi în cele 10.000 de periodice româneşti, câte au dăinuit «între cele două războaie», pentru a afla cine şi când a scris despre această capodoperă; • dacă vă puteţi imagina ce înseamnă apoi să te aşterni la lucru, scriind istoria adevărată a cărţii, măcar pentru anularea erorilor transmise şi amplificate de-a lungul vremii, dacă nu şi pentru lichidarea prejudecăţilor care au guvernat, un timp, interpretarea creaţiei văzută în ansamblul ei; • dacă vă puteţi închipui câtă răbdare şi devoţiune trebuie să ai ca, după ce ai terminat un volum al ediţiei critice (în cazul citat tomul 4), să deschizi un nou şantier, şi-apoi altele, pentru cărţile ştiute şi neştiute (amintiţi-vă de Ciuleandra, Adam şi Eva, Crăişorul, Jar, Amândoi, Gorila şi altele, hulite şi, mai grav, netipărite cu deceniile) având mereu speranţa (după unii deşartă) a editării integrale a operei; • dacă vă puteţi închipui ce înseamnă ca, paralel, să studiezi sutele de nuvele, piese de teatru şi romane abandonate în manuscrise româneşti, maghiare, franceze şi germane; să cauţi apoi «acul în carul cu fân», urmărind, articol de articol, publicistica aceluiaşi Rebreanu, să te bucuri la deconspirarea multelor pseudonime; să-i citeşti zecile de mii (cifră exactă în jur de 30.000) de scrisori care i-au fost adresate; • dacă vă puteţi închipui că aşa am trecut peste 15 ani, slujiţi, ca în mănăstire, zi de zi, din care au rezultat aproape 3000 de pagini consacrate «domnişorului Liviu» (studii, articole, prefeţe şi, mai ales, aparat critic la seria de Opere)“, pp. 185-186.

Partea a doua este un autoportret spiritual cu elemente autobiografice revelatoare. Debutează cu o scrisoare către profesorul Sever Ursa (1932-2021), pasionat de tradiţiile culturale şi artistice năsăudene, şi care s-a afirmat ca unul dintre cei mai competenţi profesori de limba şi literatura română din judeţ. Era pasionat de Liviu Rebreanu, mai ales din acest motiv, ca unul care lucrează în satul copilăriei autorului Răscoalei şi bucuros să-l cunoască personal pe Niculae Gheran. Corespondenţa cu Sever Ursa începe cu o scrisoare în care explică o neînţelegere. Sever Ursa află de la prieteni „binevoitori“, de fapt nişte intriganţi, că Niculae Gheran are severe observaţii şi rezerve cu privire la activitatea sa. Scrisoarea lui Gheran este nu numai o disculpare, ci şi o profesiune de credinţă şi mai ales un portret spiritual fundamentat pe revelatoare date biografice. Rezervele lui Gheran faţă de Sever Ursa, de fapt, nu erau reproşuri, ci dorinţa unui îndrumător de a-şi feri discipolul de provincializare îngustă şi de repetarea unor clişee de exegeză rebreniană. Odată lucrurile lămurite între cei doi, va urma un dialog epistolar şi, în ciuda diferenţei de vârstă, o adevărată prietenie intelectuală. Gheran îl sfătuieşte cum să amenajeze un muzeu local, sugerându-i şi un titlu: Liviu Rebreanu şi satul copilăriei „Cuibul Visurilor“. Pornind de la mărturisirea autobiografică a lui Rebreanu că „în Maieru a petrecut cei mai frumoşi ani ai vieţii sale“.

După apariţia primelor volume din ediţia Rebreanu, Niculae Gheran este comparat cu cel mai cunoscut editor din cultura românească, Perpessicius, care ne-a dat monumentala ediţie Eminescu. N-a reuşit o ediţie integrală, a publicat numai şase volume; de aici până la volumul treisprezece cu care se încheie ediţia Eminescu, munca editorială este preluată de un colectiv de cercetători coordonat de D. Vatamaniuc şi Petru Creţia. Gheran a lucrat singur şi subliniază în scrisorile trimise acest lucru, reuşind prima ediţie integrală a unui important clasic român – Liviu Rebreanu. Comparaţia cu Eminescu a lui Liviu Rebreanu este afirmată în mod clar. „cu ce este mai prejos Rebreanu decât Eminescu? Căci ceea ce înseamnă unul în poezia românească reprezintă celălalt în proza naţională“. Peste hotare, ecoul este în favoarea năsăudeanului.

Admiraţia lui Niculae Gheran pentru Rebreanu capătă forme de expresie sacră, considerându-l pe Rebreanu, cu o expresie cristică, „un mântuitor al acestui pământ“. „Astăzi numele comunei, (Maieru, n.n.) circulă în enciclopedii străine nu pentru producţia de porumb sau mere, ci pentru simplul fapt că acolo şi-a purtat paşii un mântuitor al acestui pământ.

O problemă gingaşă era cea a raporturilor cu Puia Rebreanu. Istoricii literari ştiau că nu este fiica naturală a lui Rebreanu şi s-a purtat o lungă şi zgomotoasă discuţie în legătură cu paternitatea acesteia. Lucrurile se complică şi prin faptul că Puia Rebreanu era naşa lui Sever Ursa, botezând pe unul din copiii profesorului măierean, dându-i chiar numele Liviu. Niculae Gheran are harul de a trata această problemă în spiritul adevărului, recunoscând cu sobrietate şi acest aspect, dar subliniind cât de mult a ţinut la ea Liviu Rebreanu, adorând-o ca şi când i-ar fi fost fiică. De aceea ironizează grupul năsăudean în frunte cu Tiberiu Rebreanu, mezinul familiei, şi Teodor Tanco, campionii acestei campanii, pe care-i ironizează printr-o memorabilă alegorie. Gheran s-a străduit să-i păstreze imaculată imaginea Floricăi Vasilescu (Puia) ironizând eforturile inutile ale celor care vorbeau pătimaş despre „fiica din flori“ a lui Rebreanu. Eu însumi am asistat la o sesiune de comunicări Rebreanu la Aiud, când a luat cuvântul Ilderim Rebreanu, fiul lui Tiberiu Rebreanu, care a reînnoit atacurile la adresa familiei prozatorului şi a fost cu greu potolit de prozatorul D.R. Popescu, participant la acea sesiune. Pe aceştia şi pe alţi năsăudeni obsedaţi de acest aspect biografic Gheran îi numeşte necrofori şi are cuvinte în care ironia capătă aspectul unei fabule:„Marele Teodor Tanco, mare în organizaţiile voastre tribale“ , a procedat la profanarea memoriei lui Rebreanu, căci, orice aţi spune, aceşti necrofori nu pot anula scrisorile şi jurnalul lui Rebreanu, „atestând marea iubire faţă de Puia… ceea ce caracterizează un idiot este credinţa lui nestrămutată că, întotdeauna dreptatea îi aparţine. Eu nu am o asemenea credinţă şi admit că la spusele mele pot fi adăugate oricând şi altele. Sper ca şi Dl. Tanco gândeşte la fel, căci altminteri şi cuvântătorul (Tanco, n.n.) s-a ridicat în picioare şi a plecat, ţinând, cu orice preţ să dovedească că e ceea ce îi sugeram că ar putea fi“. N. Gheran a ajutat-o dezinteresat pe Puia numai din preţuirea faţă de Rebreanu, să publice cărţi despre ilustrul său părinte, mai ales Jurnalul, în care şi-a rezervat doar redactarea notelor şi comentariilor…, i-a făcut fiicei lui Rebreanu propunerea să întemeieze în casa memorială din Bucureşti o fundaţie Rebreanu.

Scrisorile cuprind şi expresia amărăciunii lui Gheran privind starea culturii actuale, superficialitatea editării clasicilor, mulţimea simpozioanelor cu bombastice, găunoase comunicări şi puţina preţuire de care se bucură cercetătorii autentici. Gheran mărturiseşte că pentru el în ultimii cinci ani munca la ediţia Rebreanu şi corespondenţa au fost singurele bucurii.

Scriitorul mărturiseşte cu mâhnire că adeseori truda lui de editor a fost marcată de ingratitudinea oamenilor: oficialităţile bistriţene întrerup subvenţionarea ediţiei Opere. Ultimul volum este susţinut financiar de scriitorul Dinu Săraru şi fundaţia sa „Nişte ţărani“. De aceea la un moment dat exclamă: „m-am săturat până peste cap de ingratitudine“. Surprinzătoare este şi mărturisirea amară care încheie epistolarul lui Nicula Gheran: „Mă consider un scriitor necunoscut“, mărturisire prea exigentă în ce-l priveşte pentru că Gheran este un scriitor polivalent. E drept că ediţia Rebreanu, unicat în cultura română, a împins în umbră celelalte aspecte ale activităţii sale literare: povestitor, memorialist, epistolier. Dar, de-ar fi numai ediţia Rebreanu, îi conferă un loc proeminent între scriitorii români.

Doamna Rodica Lăzărescu ne dă o carte în care Niculae Gheran apare în ipostaze variate, dominantă fiind cea de editor şi de îndrumător literar în universul vieţii şi operei lui Rebreanu. Ediţia, alcătuită după criterii ştiinţifice, cu informaţii utile pentru istoricul literar, este o carte care întregeşte imaginea lui Rebreanu în posteritate.