Vincentziu Puşcaşu, Panoptikon: Inner Networks şi (dez)ordinea ireverenţioasă a artei

• Lucrare de Barton Plause.

E simptomatic faptul că, în epoca în care am transformat aproape orice act al vieţii – de la mersul la piaţă până la pozele cu pisica – într-un eveniment vizibil, măsurabil, arhivabil şi monetizabil – ne-am întors, cu nostalgie conceptuală, la bătrânul „panopticon“. Adică la dispozitivul imaginat de Jeremy Bentham şi reluat magistral de Michel Foucault, prin care vederea nu mai este doar act optic, ci veritabil mecanism de control şi disciplinare. Pe scurt: cineva te poate vedea; nu ştii exact când sau cât, aşa că ajungi să te comporţi ca şi când ai fi supravegheat în permanenţă. O invenţie excelentă, mai ales dacă ai ambiţii birocrat-autoritare şi o relaţie chestionabilă cu libertatea altora!

În expoziţia Panoptikon: Inner Networks, semnată de Barton Plause, lucrurile devin mai intime, mai personale şi mai alunecoase, şi tocmai de aceea, inedite. Nu avem o ilustrare didactică a panopticonului şi nici o demonstraţie şcolărească, „de seminar“ (Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii). Expoziţia nu funcţionează ca exerciţiu de obedienţă teoretică, ci ca deplasare a conceptului şi operativităţii panoptikonului dinspre exterior către interior. Panoptikonul nu mai este turnul din centrul unei arhitecturi disciplinare, nici „clădire“, nici „instituţie“, ci o stare mentală, o reţea de auto-verificări, impulsuri, anxietăţi, resturi vizuale şi mici obsesii. Nu mai eşti privit de ceilalţi, ci ajungi să te supraveghezi pe tine însuţi. Ceea ce, în funcţie de zi şi mai ales dacă e una mai proastă, nu-i chiar reconfortant! Aici Barton Plause operează una dintre mutaţiile ideatice ale proiectului: dacă panopticonul clasic presupune o totalitate integra(n)tă a vizibilului, artistul propune o totalitate fisurată, interioriza(n)tă, în care privirea nu ordonează lumea, ci îi constată instabilitatea. Lucrările pot fi privite ca repere în hăţişul propriei interiorităţi, însă nu echivalabile ca hărţi, în sensul comod al termenului; ele nu te ajută să ajungi undeva, nu îţi oferă trasee şi îţi suspend însăşi ideea de orientare. Sunt hărţi mentale ale unei conştiinţe traversate de semne, organe, reţele, transparenţe şi (poate) mici accidente. Formal, lucrările combină desen, culoare, transparenţă, suprapunere, haşură, membrană, linie curbă şi structură biomorfă. Întrevedem ochi, carapace, nervuri, valve, maţe, forme pseudo-anatomice, mecanisme, resturi textile, tuburi sau pliuri. Grafismele lui Barton Plause sunt când organice, când tehnice, când arhitecturale, când pur şi simplu dubioase! Este genul de imagine în faţa căreia privitorul se întreabă „ce e asta?“, însă lucrarea, politicos ermetică, refuză să-i răspundă.

Relaţia artistului cu suprarealismul este inevitabilă, dar trebuie administrată cu prudenţă. Nu cred că e corect să-l catalogăm într-un suprarealism întârziat, adept al unei mişcări deja clasate istoric. Mai adecvat ar fi să vorbim despre moştenirea automatismului pe care Plause îl resemantizează, filtrată prin sensibilităţi post-digitale, obosite de imagini, dar incapabilă să se decupleze de la ele. Desenele sale nu sunt transcrieri obediente ale unor „viziuni“, ci forme de căutare – nu una care fixează, ci bâjbâie; nu una care deschide, ci una care contaminează. Pot fi invocate proximităţi cu Henri Michaux, Wols, Roberto Matta sau Arshile Gorky, însă lucrările rămân mai interesante tocmai pentru că nu pot fi „îmblânzite“ prin bibliografie. Se lasă însoţite de referinţe, dar nu confiscate de ele. Nu tot ce seamănă cu Roberto Matta trebuie împins imediat către Matta, la fel cum nici orice mâncare cu boia nu devine automat gulaş! Un alt contrapunct al expresiei sale artistice este raportul dintre spontaneitate şi control. La prima vedere, multe lucrări par realizate dintr-un gest reflex. Totuşi, nu avem de-a face cu un abandon complet în hazard, cu o beţie grafică validată (sau validabilă) post-factum de istoria artei. Există o disciplină a compoziţiei, o îmbinare între dens şi aerat, ori între transparenţă şi opacitate. La Barton Plause, linia este mai mult decât o simplă urmă; aş spune că este mai curând simptom. Are câte ceva din schema tehnică, câte ceva din studiul anatomic, câte ceva din nota muzicală sau chiar din mâzgăleala făcută pe marginea unei agende vechi. Însă, spre deosebire de mâzgăleală, aici inutilitatea şi lipsa direcţionalităţii semnificante sunt ridicate la rangul de metodă. Astfel, imaginea rezultată este „tot ceea ce mai rămâne“ după consumarea metodei.

Tensiunea dintre delicateţea mijloacelor şi stranietatea formelor este una dintre calităţile majore ale selecţiei din expoziţie. Haşurul fin, transparenţele şi ambiguitatea figurativă produc o atmosferă aproape tandră. Dar aceasta rezistă doar în stratul superficial al lecturii expoziţionale, căci în profunzime, în locul tandreţii se insinuează neliniştea, hazardul şi o agresivitate vizuală greu de anticipat. Expoziţia funcţionează ca o contaminare lentă: te atrage cu fluiditatea, cromatica şi aerul ludic al formelor, pentru ca apoi să îţi devoaleze un teritoriu al anxietăţii, al iminenţei şi al morbidului. Subtitlul Inner Networks ghidează tocmai în această cheie interpretativă. Reţeaua redată nu este doar o metaforă a expresiei subconştiente, ci mai ales un fenomen somatic, concret sau poate chiar diagnosticabil. Am găsit interesantă contextualizarea expoziţiei ca urmă a locuirii. Într-un white cube, lucrările ar fi putut fi receptate ca simple exerciţii grafice, suspendate în neutralitatea igienică şi uşor ipocrită a spaţiului expoziţional convenţional. Prezentarea expoziţiei într-un apartament aflat la vânzare, precum şi contextul imobiliar clujean introduc o ironie involuntară pe care nu avem voie să o ratăm: arta devine nu doar experienţă estetică, ci plus-valoare ambiental-arhitecturală. Or, ştim bine că în Cluj orice formă de sensibilitate poate fi rapid convertită în „potenţial investiţional“, adăugând din oficiu câteva sute de euro pe metrul pătrat! Un alt aspect savuros este obligativitatea purtării botoşeilor pentru acces. Perfect valabilă ca delimitare ritualică, dar generatoare de comic situaţional. Vizitatorul trebuie mai întâi să încalţe botoşei. Adică să accepte că între el şi metafizica privirii stă protecţia parchetului! Arta contemporană are capacitatea rară de a transforma o măsură practică într-o problemă de hermeneutică. Şi unde mai pui că e şi foarte greu să fii arogant sau connaisseur în botoşei!

În cele din urmă, Panoptikon: Inner Net­works nu este o expoziţie despre supraveghere în sens strict, ci despre forme fragile ale auto-observării. Barton Plause nu ilustrează conceptul de panopticon, ci îl mută în zona desenului, iar rezultatul acomodează un caleidoscop de interpretări. Lucrările nu sunt „enunţuri“, ci organisme care afirmă: „iată o posibilitate de a rămâne viu în interiorul propriei dezordini“. Într-o lume în care vizibilul este administrat, arhivat şi reciclat cu o eficienţă aproape obscenă, Barton Plause recuperează dreptul imaginii de a fi indisciplinată. Ceea ce, să recunoaştem, este mult mai uşor de digerat decât (încă) o expoziţie care ne explică frumos că trăim în epoca supravegherii. Asta o ştim deja; ne-o spune telefonul în fiecare dimineaţă: printr-un procent al bateriei, o notificare sau câte o reclamă la imobiliare, pe care, fie vorba între noi, mulţi ni le (mai) permitem doar în feed!