Ion Pop, Ferestre întredeschise (V)

• Cu bunicii, părinţii, surorile, 1957.

Între timp, ieşeau de sub tălpile mele goale de copil aburii de pe uliţa gării… Ajungeam la casa cu „palant“ (gard de scânduri groase, aşezate de-a lungul între stâlpi) a prietenului meu Ionucu Ştefănescu (sub unguri, Iştvan) a’ lui Gheorghe a’ Griţului (nume destul de ciudat, poate de origine nemţească, şvabă?, tot aşa cum sună oarecum nemţeşte şi Ştef, din vecini de ei, cu o fată Mărioara, de asemenea colegă de clasă, familia frizerului de peste drum), urmată de familia Veber – cu Victoriţa lui „Veiber“ am fost de asemenea coleg de clasă, apoi Popan, fina Mărie a Minii, pe care o revăd aşezată pe laviţa din micul tărnaţ al „căsuţei“, aproape o fetiţă, sfioasă, frumuşică, cu obrajii albi, pistruiaţi, venită, cred, într-o zi să ceară împrumut nişte făină de mălai – oameni săraci… Apoi finii Chira, Ionu’ Chiţoaii, cismarul (la el în casă am mâncat o dată, cu mare poftă, o grozavă ciorbă de fasole, pentru care am fost certat apoi de bunică-mea, ca pentru o faptă necuviincioasă), Florica lui Grigore, Iuli a lui Jumară, Ştefăneasa, Ghiorghica Trejii, finul Onuţu lui Bogar, Mărginaş… Nume, porecle, rămase aşa, readuse aminte – sunt morţi acum toţi… Pe grădinile din spatele casei lui Ştefănescu înfloriseră în acea zi de primăvară mici flori albăstrui, printre primele care aveau curajul să iasă la soare… Acolo ne jucam, pe un teren ceva mai neted, de pe care se cosise în anul trecut trifoiul sau lucerna, până când era ocupat cu alte semănături, cu o minge neagră, tăiată cât se putea rotund din cauciucul unei groase anvelope aruncate – băteam mingea cu o bucată de scândură, unul dintre noi alerga după ea, altul fugea să mă prindă… Mingi se făceau şi din părul ţesălat al vitelor – ieşea ceva asemănător cu una, dar moale, de tenis, concurată de altele, din cârpe rotunjite sub legăturile de aţă solidă de tort… Jucăriile erau puţine, cele cumpărate din prăvălie (câte un şoricel de tablă, de pildă, pus în mişcare de un arc răsucit cu o cheiţă). Le înlocuiau micile jocuri – de pildă cel cu pietricele sau mici bile rotunjite din argilă („pupuţi“?) „la vale“, adică la marginea unui pârâu ce curgea la vreo două sute de metri dincolo de biserică şi unde ne scăldam vara într-un „băltoc“ săpat în pietrişul văii, cu câţiva tovarăşi de joacă –câte una din cele vreo cinci era aruncată în sus, timp în care cele rămase pe prispa casei trebuiau adunate rapid după ce fuseseră aruncate ca nişte zaruri… Mai era, desigur, şotronul, jocul cu coarda, de-a v-aţi ascuns („tupu“)… Tata mă învăţase să fac, după ce crengile de răchită se mai înmuiau străbătute de seva primăverii, mici fluiere, crestate cu briceagul… Lui îi plăcea să iasă spre malul Someşului, în Poieni, pe „Balta lui Balint“, un loc mai adâncit, la capătul unor holde, unde creşteau sălcii din care îşi tăia mănunchiuri mari de nuiele cu coaja roşiatică, devenite mlădioase, bune pentru împletit coşuri la damigene. Coşurile cele mari, purtate în spate mai mult de femei, făcute, cred, din scoarţă de tei, erau cumpărate la târg. Cu un asemenea coş, altminteri foarte practic, se puteau căra tot felul de lucruri, de la ştiuleţii de porumb la lucerna tăiată ori buruienile aduse pentru animale. O bătrână ţigancă, Măria lui Ştefanu’ Grechii, care venea destul de des în casa noastră la cerşit, unde ştia că va fi întotdeauna bine primită, fără să se jeluiască vreodată după tipicul ştiut, era una dintre purtătoarele unui astfel de coş, care mi-a rămas în memorie. Locuia destul de departe de noi, mai la deal, „pe Coaste“, într-un capăt de sat, la marginea unui teren cu nisip şi argilă din care ţiganii făceau cărămizi de chirpici („voioaje“) din lut, pleavă şi bălegar umezite în băţile din jur, apoi uscate la soare în tiparele lor de scânduri. Locuinţa femeii despre care vorbeam era mică şi sărăcăcioasă – am intrat o dată în ea – însă locuia, de exemplu, în sat, şi o familie de ţigani, ca aceea a mult apreciatului „cetărâş“ Miclăuş, care avea, dincolo de podul de peste vale, în partea de sat numită „Ţuicani“, o casă îngrijită, comparabilă cu a oricărui gospodar „român“ din vecini. Venea în fiecare duminică la biserică îmbrăcat foarte curat, şi numai culoarea mai „bărnace“ a feţei îl deosebea de ceilalţi enoriaşi. Era cel care, însoţit de un alt violonist, cu „contra“ (ar fi vioara a doua), şi de un contrabasist ce-şi căra „gorduna“ la fiecare horă („danţ“) dintr-o şură sau alta a satului, duminica, îi încânta pe săteni cu melodiile foarte fin interpretate ale locului. Pe „faţa şurii“, netedă şi bine măturată pentru ocazie, se „juca“ cu mare înfocare: costumul popular aproape că dispăruse deja, feciorii aveau pălării cumpărate din comerţ (cele de paie se purtau doar în zilele de lucru), cămăşi albe de bumbac şi pantaloni obişnuiţi, cizmele erau rare. Fetele aveau de obicei rochii plisate, de un roşu nu prea viu, ce se desfăşurau larg, ca nişte evantaie repetate sau foale de acordeon, lăsând să se vadă sub ele „poalele“ albe cu un model de aţă colorată pe margine, mai strâns pe corpul ce se putea bănui a fi gol pe dedesubt, dar pe care băieţii curioşi nu puteau vedea nimic din ce erau curioşi să vadă… Purtau şi un fel de iie, o bluză – „spăcelul“ – cu cusături colorate nu prea bogate, dar frumoase, flori mici, stilizate, pe piept, unde se încheiau doi-trei nasturi. Nu lipseau de pe băncile de pe margine, mamele fetelor şi copiii casei… Rânduri de mame la pândă am apucat să văd în acei ani şi la balurile de la Căminul cultural, în spaţiul lărgit prin dărâmarea, probabil, a unora dintre pereţii odăilor din fosta casă Gheţea, unde se mai ţineau şi serbările şcolare. În clasele gimnaziale clujene, venit în vacanţă la bunici, am recitat o dată cu mare patos, desigur, şi foarte aplaudat, frumoasele lungi poezii, bine cadenţate, de George Coşbuc, Moartea lui Fulger, Regina Ostrogoţilor şi Trei, Doamne, şi toţi trei“… „Din codru rupi o rămurea, / Ce-i pasă codrului de ea“…, „Jalnic vâjâie prin noapte / Glasul codrilor de brad, / Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad“…

Sala căminului era plină, sătenii veneau cu plăcere acolo să asculte câte un cor de şcolari ori recitări de poezii ca acelea rostite de mine. Abia ieşiseră de la slujba ţinută de vrednicul şi stimatul preot Vasile Câmpeanu, eliberat de curând din închisoare după cinci ani, fiindcă refuzase să se lepede de greco-catolicism. Se vede, însă, că silniciile la care fusese supus în detenţie l-au lămurit să accepte revenirea la ortodoxie, încât eu l-am apucat aşa, în anii mei de şcoală primară – era cu chipul uşor palid şi obosit, cu părul sur dat peste cap şi cu trupul nedeformat de obezitatea ca şi obligatorie a multor prelaţi – când nu lipseam de la biserică duminica şi în sărbători.

În biserica de obicei plină, cu copiii grupaţi în faţă, în dreapta, aproape de strana din care vreo doi cantori cu voci înalte răspundeau litaniilor din altar – „Doamne-ndură-te spre noi“, „Şi cu spiritul tău“… Simetric, era plasată o altă strană, pentru oaspeţii mai de soi, notabilităţi, lume inetelctuală. Elev şi student la Cluj, întors în vacanţe, mă bucuram şi eu de această onoare ca un – nu-i aşa – „domnişor“ de familie respectabilă… Bărbaţii erau repartizaţi şi ei, tot în faţă, de-o parte şi de alta a culoarului pe care preotul ieşea, după ritual, cu cădelniţa printre credincioşi. Se apropiau în şir spre stativul cu icoană din faţa iconostasului, sărutau chipul sfânt şi se retrăgeau apoi la locurile lor. În cealaltă jumătate a naosului se rânduiau femeile despărţite de rest de o incintă de lemn lustruit, cu o icoană a Maicii Domnului în dreapta, pentru închinare. În fund, deasupra pronaosului, se înălţa corul (i se mai spunea şi „coruş“, cu accent pe u, poate după cuvântul latin maghiarizat) unde urcau de obicei tinerii, care şi cântau la sărbătorile mari, înlocuindu-i pe mai modeştii cantori. Un decor de peşteră încadra statuia (de lemn, de stuc?) a Fecioarei – „Mărita Doamnă a noastră“ „vergură, pururea fecioară Maria“ – cultul marianic fiind important, cum se ştie, la catolici. Un semn al acestei tradiţii era şi crucea de lemn înaltă din faţa altarului, pe care scria MISIUNI, marcând desigur vizitele unor pelerini (cred că era marcată şi o dată: 1941). „Sântămăria“, din 15 august, era de altfel o dată însemnată, o sărbătoare pregătită din timp, cu slujbe şi repetiţii de cântece dedicate Maicii Domnului, reluate la ieşirea din biserică şi cântate în grup, seara, pe drumul către casă. Aud şi acum primele cuvinte şi melodia ce le însoţea: „Mai mărită eşti“… Cu câteva zile înainte se pregătea de pelerinaj şi un grup de săteni care făceau pe jos drumul până la mănăstirea greco-catolică de la Bixad, reper religios major în regiune, aflat la câteva zeci de kilometri de Mireş, spre Nord. Primeam la întoarcerea de pe drumul ritualic un fel de mărgele colorate de turtă dulce, înşirate pe aţă… N-am fost niciodată acolo, dar se spune că e un lăcaş foate impunător, cu statui şi trepte, care n-a mai fost, însă, retrocedat după 1990 uniţilor cu Roma, poate tocmai pentru că era centrul lor de întrunire cel mai semnificativ.

În stânga, vizavi de statuia Fecioarei, se afla amvonul din care părintele Câmpeanu, persoană mereu foarte îngrijită, fără barbă, cu părul lui uşor încărunţit, cu o statură ferm instalată pe locul său şi inspirând respectul credincioşilor, îşi rostea cu o dicţiune limpede şi fermă predicile încheiate solemn cu câte o formulă precum: „Slugă bună şi credincioasă“! , ce rezuma „raportul“ dat de pământeanul ajuns în faţa supremului Judecător… Avea o voce gravă, modulată expresiv după natura pildelor şi stările de spirit cerute de desfăşurarea oratorică. Îşi îngăduia, autoritar, şi să ridice tonul când, uneori, ieşind să-şi binecuvânteze enoriaşii, se întrerupea o clipă ca să-i dojenească aspru pe copiii neastâmpăraţi care sporovăiau în timpul liturghiei. Să spun că din toată ceremonia liturgică eram cel mai puternic impresionat de momentul central al cuminecăturii. „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu… Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu ce pentru mulţi se varsă“…, iar după împărtăşanie mă tulbura rugăciunea celor care făcuseră un pas spre purificare: „Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie împărtăşirea cu sfintele tale taine, Doamne, ci spre vindecarea trupului şi a sufletului…“

Vechea zugrăveală a bisericii se păstra încă destul de bine pe vremea copilăriei şi adolescenţei mele: iconostasul surmontat de coloane de stuc figurând trunchiuri de palmieri – cu ramuri verzi, ce încadrau figurile zugrăvite pe lemn ale sfinţilor Petru şi Pavel, patronii spirituali ai locaşului…. Şi, deasupra, o inscripţie – „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace şi între oameni bună-voire“. Icoanele de la uşile altarului, cu un început de uşoară scorojire, fuseseră pictate de un zugrav înzestrat, după modele occidentale, deloc stângace, cu Isus şi Fecioara de-o parte şi de alta a uşii împărăteşti, gardate de o icoană cu arhanghelul Gavril şi pe partea din dreapta de celălalt arhanghel, Mihail, prăvălindu-l din înalturi pe diavol cu o sabie mare şi sură în mâinile de sportiv celest. Din păcate, alte mâini, nepricepute, au deformat peste ani aceste figuri frumoase, vrând poate să şteargă stilul catolic iniţial, a fost înlăturată şi crucea misionarilor şi înlocuită cu una mai tradiţional-ortodoxă, cu prisos de ornamente, ca multe altele din bisericile noastre, din arta standardizat „populară“. Ba chiar, la o renovare, s-a scos de pe turnul bisericii şi data construcţiei, 1899. S-a schimbat şi pictura de calitate de pe pereţi – era frumos mai ales tavanul albastru cu cer înstelat şi un fel de ramă centrală în ale cărei colţuri erau zugrăvite simbolurile celor patru evanghelişti, vulturul, taurul, leul şi îngerul… Ori de câte ori urma să citesc poezia lui Arghezi ce deschidea Florile de mucigai cu versurile zgâriate cu unghia pe tencuială, nevegheate de prestigioasele embleme sacre, aveam în minte aceste reprezentări de pe bolta bisericii din sat…

După moartea părintelui Câmpeanu, urmaşii săi la altar, vreo doi, erau departe de a se bucura de prestigiul şi, în consecinţă, de respectul arătat mai înainte faţă de el. Succesorul imediat, un popă V., nu avea nici ţinuta – începând cu cea vestimentară până la cea verbală, discursivă – ale celui de dinaintea lui. Am putut constata şi eu, deşi foarte tânăr, diferenţa de şcoală, de nivel cultural, absenţa acelei discipline interioare, spirituale, ce se transmitea vrând-nevrând şi în afară în comportamentul uman şi misionar, însuşit în şcolile Blajului. Avea, nu numai el, ceva de student la secţia fără frecvenţă, cum urma să cunosc destui în anii mei de dascăl universitar, vocaţia nu părea a fi printre însuşirile sale principale. Nu era o excepţie, se anunţa doar începutul alterării unui statut ce înceta să mai devină exemplar. „Popa nost“ fuma, nu dispreţuia nici paharul de horincă sau de vin, voia să pară mai „popular“, însă nu-i prea ieşea. A coborât, treptat, şi predica din amvon în faţa iconostasului şi, parcă odată cu această descindere, a ajuns şi la „şesul“ comunicării (vezi, sub unghi mai dramatic „Golgota şeasă, fără altare“ argheziană), slăbind ecoul spiritual înalt – la care, cum am observat mai târziu, renunţaseră şi catolicii occidentali, în numele unei relaţii mai directe şi mai apropiate cu credincioşii, fără să o realizeze însă cu adevărat. Sfântul Francisc predicând păsărilor cerului era de multă vreme o legendă frumoasă, rămasă doar în fresca lui Giotto… (E ceea ce, schimbând ce e de schimbat, au făcut, de pildă, regizorii de operă wagneriană mai recenţi, îmbrăcând zeii şi eroii în haine de lucru şi încălţări sport, incapabili să mai simtă, aşadar nici să transmită, ceva din aura mitic-religioasă, de poveste şi simbol, a libretului, ajunsă să nu se mai întâlnească decât cu efecte adesea hilare cu muzica „înaltă“)…