Karol Wojtyła

Cariera de piatră

 

 

1. Materia primă

 

1.

Ascultă, când bătaia ritmică a ciocanelor, oricum foarte personală,

o transfer în interiorul altora, ca să verific forţa loviturilor,

ascultă, curentul electric zdrenţuieşte râul plin de stânci,

iar în mine creşte gândul, tot creşte, zi după zi,

că toată măreţia acestei munci se află în interiorul omului.

 

Mâna vânjoasă, crăpată, altfel apucă ciocanul,

altfel se naşte gândul omului în piatră,

când separi energiile omului de forţele pietrei

şi despici exact unde trebuie – vâna plină de sânge.

 

Şi uite cum poţi iubi în mânia aceea viscerală,

care se varsă în răsuflarea oamenilor ca râul vălurit de vânt,

dar nu ajunge la cuvânt, doar coardele acute le rupe,

trecătorii aleargă spre porţi,

în şoaptă, cineva spunea: e totuşi o mare putere.

 

Nu te teme. Problemele umane au limite vaste.

Nu trebuie-nchise prea mult într-o albie strâmtă.

Nu te teme. Problemele umane urcă de veacuri

spre Cel pe care-l priveşti prin bătaia ritmică a ciocanelor.

 

2.

Blocurile de piatră-s legate între ele printr-un cablu de joasă tensiune,

care pătrunde adânc în ele, ca un bici nevăzut,

pietrele cunosc această violenţă,

când un curent invizibil le sparge coeziunea tenace

şi le smulge brusc din eterna lor simplitate;

pietrele cunosc această violenţă.

Dar nu curentul electric le ia pe de-a-ntregul puterea,

ci cel care o duce în braţele sale:

muncitorul.

 

3.

Mâinile sunt peisajul inimii. Mâinile crapă uneori

ca defileurile prin care trece, nedefinită, o stihie.

Aceleaşi mâini pe care omul abia le deschide

când sunt frânte de oboseală

şi vede că, datorită lui, ceilalţi oameni umblă liniştiţi.

 

Mâinile sunt un peisaj. Când crapă, atunci în răni

se-nteţeşte durerea fizică, zvâcnind liber, ca un izvor.

Dar omul nu se gândeşte la durere.

Durerea în sine nu este o dimensiune,

iar adevărata-i mărime, pur şi simplu, el nu ştie s-o spună.

 

4.

Căci nu doar braţele cedează sub greutatea ciocanului,

nu doar trunchiul se-ncordează şi muşchii îşi modelează forma,

ci prin muncă, gândurile lui profunde îl fac

să capete riduri pe frunte,

să ducă sus, deasupra capului, arcul ascuţit al braţelor şi venelor.

 

Deci când, pentru o clipă, capătă profilul unei clădiri gotice,

care se-mpleteşte cu verticala născută din gândul şi ochii lui,

nu mai e doar un profil!

nu mai e doar o figură între piatră şi Dumnezeu

condamnată la măreţie şi eroare!

(…)

 

Speranţa care tinde spre sfârşit

 

1.

Speranţa se manifestă în tot ceasul şi-n tot locul

care-i e supus morţii;

speranţa e contraponderea morţii,

în ea, lumea care moare îşi redescoperă viaţa.

Pe străzi, trecători în bluze scurte, cu părul care le cade pe ceafă,

taie cu ascuţişul paşilor lor

spaţiul marii taine,

care se aşterne în fiecare între propria moarte şi speranţă:

spaţiu care ţâşneşte în sus ca lespedea petei solare

răsturnată de la intrarea în mormânt.

 

2.

În acest spaţiu, în cea mai deplină dimensiune a lumii,

Tu eşti

şi atunci capăt un sens şi eu şi căderea mea-n mormânt

şi trecerea în moarte;

iar descompunerea, care mă face pulbere de atomi irepetabili,

e o parte a Paştelui Tău.

 

3.

Aşadar umblu pe trotuarul îngust al acestui pământ,

pe mijloc trec vehicule, ţâşnesc rachete cosmice…

în toate acestea mişcarea e centrifugă

(omul, acest fragment de lume, se mişcă altfel…)

Mişcarea lor nu ajunge la nucleul nemuritor,

nu eliberează de moarte;

(omul, acest fragment de lume, se mişcă altfel…)

Aşadar umblu pe trotuarul îngust al acestui pământ,

nelăsându-mi atenţia să fie distrasă de la Faţa Ta,

pe care lumea nu mi-o dezvăluie.

(…)

 

Poemele fac parte din volumul Karol Wojtyła – Ioan Paul al II-lea, Ţărmurile liniştii, traducere din limba polonă şi note de Vasile Moga, selecţie de Constantin Geambaşu, prefaţă de Josef Maria Ruszar, Tracus Arte, 2026