Teofil Răchiţeanu
În zigzagul gândului
La început, se spune, -a fost cuvîntul
La început, se spune, -a fost Cuvîntul
Şi el era decât orice mai greu.
Nu se ştia deloc de unde vine –
L-o fi făcut cel ce-l făcu pe Dumnezeu?…
Spre a nu fi de tot singur
Mai înainte de-nceputul Începutului, ce, oare,
Va fi fost? se-ntreabă-n elu-şi, înspăimântat sufletul meu.
Nu-i va răspunde nimeni, nimeni şi el neştiind să plângă
Spre a nu fi de tot singur, îl născu pe Dumnezeu…
Sătul va fi, primindu-l, la sînul lui, Pămîntul
Ce mare-i lumea, Doamne, ce mare, şi în ea
Atîta omenetul de mult! Se-n spaimă gîndul
Şi-ntreabă-se: cînd viii aceştia vor fi morţi,
Sătul va fi, primindu-i la sînul lui, Pămîntul?
Şi tîmpla-ţi pui pe-un ţărmur de rîu şi cu el plîngi
Există-o oră neagră când toate-toate dor
Şi gândul greu ţi-i foarte şi de-al lui greu te frângi
Şi singur eşti şi nu ai durerea cui ţi-o spune
Şi tîmpla-ţi pui pe-un ţărmur de rîu şi cu el plângi…
Singurătatea
La mine nimeni, nimeni de mult timp nu mai vine.
Uitatu-m-a, se pare, de tot, chiar Dumnezeu.
Jur-împrejuru-mi Munţii de-Apus. Singurătatea
E-o mare fără ţărmuri şi-n mijlocul ei eu…
A Te cuprinde nu pot nici cu gîndul
Ci, însetat, Te, Doamne, de cînd mă ştiu, tot caut.
Cerurile toate luatu-le-am de-a rîndul
Ci Tu tot mai departe te faci, tot mai departe.
A Te cuprinde nu pot nici cu gîndul…
O pustie era lumea, mare, mare, mare, mare
O pustie era lumea, mare, mare, mare, mare.
Moartea peste ea întinsă ca o negură stătea.
Dumnezeu de mult murise şi ei jale-i era foarte
Căci voia şi ea să moară şi, sărmana, nu putea…
Ce e mort e mort de-a pururi
Că e om, ori pom, ori floare stinge-se-odată şi-odată
Ce e mort e mort de-a pururi şi nu-nvie niciodată.
O poveste preafrumoasă este tot ce scrie Cartea
Ce o ştiţi – de-a pururi vie e doar Moartea, e doar Moartea…
Basme-o mie ştiu
Basme-o mie ştiu, dar unul mai frumos e decît-toate
Prunc, l-am auzit în munţii cei bătrîni din Soare-Apune.
Un nuşcine-n somn mi-l încă deapănă…e basmul care
Mi-l în vatra mea bătrînă greierul şi astăzi spune…
„Ca nori pe şesuri“ anii-mi se duc, se duc, se pierd
„Ca nori pe şesuri“ anii-mi se duc, se duc, se pierd
În apa-aceea mare ce ştiu că e Uitarea
Blînd, Soarele se stinge în munţi – e umbra Ta
Ori, Doamne, peste lume se lasă înserarea?
Ne naştem din mila Lui şi trăim din a Lui milă
Ne naştem din mila Lui şi trăim din a Lui milă
(Soarta asta, soarta asta ni-i scrisă la fiecare)
Şi-n braţele ei Moartea ne pe rînd, pe rînd cuprinde
Căci pe seama ei noi creştem şi hălăduim sub soare…
Curînd, curînd al Morţii de tot, de tot voi fi
Curînd, curînd al Morţii de tot, de tot voi fi
Ca tuturor, şi mie-mi va fi împărăteasă.
Pe Dumnezeu nu-L voi afla, căci, vai,
De mult, de mult El nu mai e acasă…
Dumnezeu îşi făcu – pentru El – mănăstire
Departe, departe, e-n ceruri o stea,
Dumnezeu în ea îşi făcu mănăstire.
Şi, zi şi noapte, în ea singur stă
Şi ceteşte, ceteşte, dintr-o veche Psaltire…
Dumnezeu Morţii-i slujeşte
În cea neagră mănăstire
Dumnezeu Morţii-i slujeşte
Fiindcă lumea, fiindcă lumea
Nu El, ea o-mpărăţeşte…
Cînd durerile cîntă, bucuriile tac
Cînd durerile cîntă, bucuriile tac
Se-ntîmplă atunci cînd o viaţă e frîntă
Cînd Dumnezeu de ea de tot a uitat –
Atunci bucuriile tac durerile cîntă…
Dumnezeu mereu în mine, cîte-un pic, cîte-un pic moare
Dumnezeu mereu în mine, cîte-un pic, cîte-un pic moare
Cineva vine, tot vine şi-L mereu, mereu învie –
Este Moartea, este Moartea ce-i la creştet psalmi îngînă
Ale cărora-înţelesuri ea, doar, ea, le ştie…
Mai bătrîni de cum e vremea
Domnul Dumnezeu cu Moartea sînt azi trişti şi bătrîni foarte
Mai bătrîni de cum e vremea, vieţuie în mine ei.
Ci de „greul veşniciei“ astăzi plîng, vai, vai, sărmanii,
Aplecaţi şi unul şi-altul, pe, firavi, umerii mei…