Constantin Cubleşan, „Când un foc moare altul se-aţâţă“

Mai mult ca în volumele precedente de poeme ale lui Vasile Igna, în cel recent, intitulat Aproape viaţă (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2025), atmosfera unei lumi ce amurgeşte dramatic domină ideatic cele patru trepte paradigmatice ale acestuia. Ele trebuie înţelese ca într-un tot, ca segmente ale unei impresionante construcţii simfonice, în tonalităţi de recviem sau de elegiacă rostire pentru sfârşitul unei lumi care a fost viaţă sau aproape viaţă. Imaginile concrete ale realităţii trăite asumat sunt sumbre şi se deşiră parcă dintr-un ghem al destinului existenţial desfăşurat în condiţia de ultimatum: „Din focuri pitice se înalţă ramuri de fum/ cicatrici ale unei umbre de scrum/ ce se devoră pe sine într-un melancolic festin/ urmând al Soarelui antropofag declin“ (O peşteră). Nu este neapărat o viziune apocaliptică a universului cât mai degrabă o oglindire a acestuia în conştiinţa bulversată în trăirea unor evenimente debusolate ale umanităţii. De aici întreaga despletire a imagisticii groteşti: „Iată se aud tobe din subpământ/ ecouri ale unui cutremur/ ce dizolvă spaţiul şi duce vremea/ cu sine înflorind ca o creangă de fum/ ca o corolă cu petale mai fragede/ decât puii ieşiţi din oul zilei de mâine“ (Poate că).

Discursul liric e mereu aluvionar, acumulând emoţionante fapte şi trăiri într-un mediu halucinant al descompunerii şi recompunerii materiei universale, tablou pe care îl contemplă cu un ochi descriptiv urmând dialectica unei religii laice, dacă se poate spune aşa, după care totul se mişcă într-o normalitate a dezordinei provocate de un alt ritual: „Deasupra totul era altfel doar că păsările/ nu păreau oameni şi nici furnici zburătoare./ Orfani ori bastarzi ei traversau golfuri/ şi lagune cu sarea rănind vederea/ şi albul ochiului cel arţăgos/ transformându-l într-un câmp oarecare/ înghesuindu-l în ecuaţii binare/ cifre încălecate pe care altădată. Le vor învăţa pe de rost/ ca pe un Tatăl Nost/ murmurat de o stea idolatră/ de lut de bronz ori de piatră.“ (Deasupra totul).

Poetul este un vizionar în perspectiva macerată a lumii („când un foc moare altul se-aţâţă“ – Poate că nu), are conştiinţa trăirii unui astfel de moment existenţial, identificându-se, poetic vorbind, cu această ruinare care nu este lipsită de încercarea unor noi începuturi la care devine astfel martor: „Poate că unii construiesc piramide/ cu regi îmbălsămaţi şi regine nubile/ alţii tuneluri prin care se plimbă copile/ abia desprinse de ţâţa unor mame bătrâne/ zămislite din sfărâmicioase ţărâne/ şi uleiuri ce ţin laolaltă carne şi oase/ cu aceeaşi mână paralitică ori doar plăpândă/ ce lasă pe boltă o umbra sângerândă/ şi mii de fracţii supuse ori suprapuse/ ecuaţii ale unei anatomii descompuse./ De fapt chiar nu mai face nimic./ Aţipeşte din când în când câte puţin./ În rest nimic chiar nimic“ (De fapt). Un alter ego apare ca un leitmotiv de-a lungul întregii construcţii, fiind cel ce dă nume acestei lumi aflate în dezordine fantastică şi-i decantează ipostazele aflate într-o continuă mişcare haotică. O clipă de linişte, totuşi, de reculegere în memoria ordinii firii naturale, se profilează din când în când în peisajul unor tablouri desenate parcă de o mână misterioasă: „Într-un colţ de Grădină doi arbori stufoşi/ îşi învăţau frunzele să-şi ia apa din soare/ doar că neîndemânatici şi cam somnoroşi/ stătuseră de vorbă mai mult pe răcoare/ când rădăcinile dimineţii erau încă subţiri/ şi lumina se dispersa doar în uimiri/ iar întunericul se înfăşura în poclăzi/ în care aşteptase până mai deunăzi/ să-i crească nori la subţiori şi la urechi/ să poarte flori de mazăre şi de curechi./ Astfel încât ca orice altă salamandră vie/ îşi păstră strania şi laxa sa geometrie/ de flacără fecioară şi duh aprig de sânge/ sfidând ale cerului ispite nătânge/ stingându-se şi aprinzându-se deodată/ ca raza unui far dintr-o insula abia scufundată“ (Apoi).

La limita unui limbaj construit pe metaforica absurdului, acesta urmează retorica poeticizări angoaselor lumii concrete de azi, de ieri sau poate de mâine („Să se facă lumină! Şi s-a făcut/ Un întuneric ca la capăt de rut/ când toate filamentele sunt stinse/ şi curcubeul e cu braţele-ntinse/ pregătit să coboare/ în două râuri la fel de murdare“ – Şi).

Aproape viaţă este un volum de poeme în care reflexia şi meditaţia privind condiţia existenţială a vieţuirii, în toate ipostazele sale, sugerează un destin al omenirii, privit segmenţial, bulversat în propria sa decădere realistă.