Dumitru Ţepeneag, Pagini de jurnal (IV)

 23 mai 2019

Azi aveam întâlnire cu Caius Dobrescu: între noi e o autentică stimă reciprocă. Am anulat întâlnirea. E drept că nu mă simt bine şi mă gândesc să nu mă duc nici la Livius. Totuşi… Adică accept să mă întâlnesc cu Abăluţă, cu care nu prea am nici în clin, nici în mânecă, şi nu mă văd cu Dobrescu… Poate nici cu Livius… Ce se întâmplă cu mine?

Am scris pentru Observator cultural următorul text:

„Visez, deci exist“

În copilărie, îmi plăcea să desenez: printre altele, lipeam o hârtie de geam şi încercam să copiez casele de pe trotuarul din faţă. Mai era şi un stâlp de felinar puţin aplecat. Părinţii mă certau că preferam desenul exerciţiilor de matematică.

Mult mai târziu l-am cunoscut pe Dimov şi petreceam zile întregi la el acasă; când ne săturam să discutăm despre onirism, ne amuzam să pictăm. Nu aruncam tot ce ne ieşea de sub pensulă. Aşa se face că, acum câţiva ani, m-am întâlnit cu Iulian Neacşu într-un autobuz şi el mi-a spus că a păstrat câteva acuarele de-ale mele.

La Paris, mai mult am jucat şah, ca să mă întreţin, literatura mea n-o cumpăra nimeni. Zeci de ani n-am mai pus mâna pe pensulă.

Abia cu vreo doi-trei ani în urmă mi-a venit ideea.

Arta picturii e pe sfârşite. După inovaţiile revoluţionare din secolul XX n-au mai rămas multe de făcut. Pictura abstractă a intrat într-o mişcare de repetiţie nesfârşită. Iar reîntoarcerea la figurativ e o dovadă în plus a neputinţei de a mai găsi ceva nou.

Într-o bună zi, mi-am zis că imprimanta poate servi şi la altceva decât la copierea textelor. Aşa că am aşezat pe ecran tot felul de elemente: flori, ierburi, fructe, legume, scoici şi pietricele. Dacă nu se poate găsi ceva nou pentru imaginea propriu-zisă, măcar producerea ei să fie alta decât până acum.

A ieşit ce-a ieşit…

Păi e o fotografie, vor spune unii.

Ar fi fotografie dacă imaginile care rezultă ar fi realiste…

Sunt convins că alţii, folosind procedeul meu, vor izbuti să creeze opere mai reuşite decât ale mele. Dar poate că se va consemna că eu am fost primul care a folosit procedeul.

Mi-a telefonat Mimi de la Paris: Mona a fost de dimineaţă la oncolog, care i-a spus că tratamentul a început să-şi facă efectul.

25 mai 2019

Ieri a avut loc vernisajul. În ciuda unei ploi torenţiale care a început cu o oră înainte şi a continuat şi după vernisaj, la orele 17 au venit câţiva curajoşi: Livius, cei doi Sorin (cu soţiile), Eugen Simion, Magda Cârneci, Abăluţă, Piţurcă şi alţi câţiva. Le-a plăcut? Putea cineva să spună că nu? Poate doar Abăluţă (pictor şi el…), care a preferat tablourile mele mai vechi (făcute la Glos), ca fiind mai complexe şi mai abstracte. Abăluţă se întâlneşte aici cu Sarah Moon (după ce-a văzut expoziţia de la Ambasadă, de la Paris): un punct de vedere care presupune „superioritatea“ abstractului.

Aici e buba! Eu cred că pictura abstractă (chiar mai mult decât sculptura abstractă) şi-a trăit traiul… Fiind relativ uşor de executat, s-a ajuns la o repetiţie asiduă care nu-i poate fi avantajoasă. Sigur, eu, în pesimismul meu puţin cam schematic, consider că pictura e pe sfârşite. Atunci de ce pictez? Nu doar ca să mă distrez. Dar consider că e ceva original în „modul de producţie“ al picturii mele.

Trag nădejde ca, la Paris, să reuşesc să găsesc un loc de expunere cât de cât modest. La toamnă, bineînţeles.

Eugen m-a invitat la tradiţionala masă de la Fundaţie, legată de aniversarea lui. Nu pot să nu mă duc, mai ales că mă întâlnesc, cu ocazia asta, şi cu Cristescu, care s-a întors de la Roma.

27 mai 2019

Nu m-am întâlnit ieri cu Blyth (săracul de el, a venit la vernisaj sub ploaia care l-a udat ciuciulete) şi nici cu Livius. Mă duc la el azi. Am stat două zile în casă, cu dureri de burtă, constipaţie. Nici măcar n-am putut să mă uit la tenis (Roland Garros), pentru că televiziunea română n-a transmis. În schimb, am urmărit alegerile europarlamentare care, în România, n-au dus la mari surprize: PSD-ul lui Dragnea a pierdut foarte multe voturi şi poate că nici măcar pe locul II n-o să se claseze. Au câştigat liberalii cu o diferenţă de trei puncte faţă de PSD. Iar partidul relativ recent USR-PLUS a venit al treilea, votat mai ales de diasporă. Rezultatele nu sunt încă definitive.

28 mai 2019

Dragnea a fost inculpat şi va intra azi ori mâine la puşcărie.

Am prânzit cu Blyth care lucrează ca un nebun: traduce şi-l ajută şi pe John O’Brien care e ameninţat de faliment. I.C.R.-ul nu-l plăteşte, iar John cu atât mai puţin.

Pe urmă am fost la Livius. Discuţie à bâtons rompus şi apoi la restaurant. Nimic nou. Nimic interesant. I-a înmânat lui Cristescu „toate“ scrisorile, deşi nu i le trimisesem pe „toate“. Şi-i spusesem.

Mă întorc la Blyth. Revista Shakespeare – îmi era în mare parte dedicată – n-a apărut şi nu se ştie dacă mai apare. Blyth mă roagă să-i spun eu lui Simion că nu mai apare nici dialogul cu el. Dar cartea despre Cioran? Nici n-a început s-o traducă.

Mona se simte ceva mai bine.

29 mai 2019

Mi-a telefonat Şimonca: a apărut revista cu o pagină despre expoziţia mea. M-am dus. Să văd. O căldură cumplită. O pagină despre imaginile mele, o alta despre cele ale lui Abăluţă. Şimonca simpatic şi binevoitor ca întotdeauna. I-am lăudat revista, mi-a promis că mi-o va trimite la Paris.

Am aşteptat autobuzul 282 douăzeci de minute. Eram leoarcă de sudoare.

Soare şi ploaie. Clima în România e bizară. Parcă numai clima…

30 mai 2019

Nu m-am dus nici astăzi la Târg (Bookfest). În schimb am văzut o piesă pusă în scenă de Piţurcă la Teatrul de Artă situat nu departe de Pache Protopopescu şi de str. Plantelor: cartierul unde am copilărit şi eu, şi Piţurcă.

O noapte pe dos de Xavier Durringer.

Mi-a plăcut mai mult jocul actorilor. Nu erau decât doi – o femeie şi un bărbat. I-am cunoscut după piesă, la un restaurant-grădină, unde n-am stat foarte mult. A fost şi Groşan.

Piţurcă ar vrea să pună în scenă şi la teatrul de la MLNR al lui Cristescu. Ar avea nevoie de mine… I-am spus să-i facă mai degrabă curte lui Groşan. Eu îl oblăduiesc din umbră, ca întotdeauna.

31 mai 2019

Azi a venit Papa Francisc. Agitaţie mare, circulaţia întreruptă.

N-o să stea decât o zi la Bucureşti, pe urmă se duce la Iaşi şi în Ardeal.

Pentru că locuiesc foarte aproape, am dat o fugă până la Bookfest.

Din cauza papei, probabil, era lume puţină. M-am întâlnit cu Ion Pop şi cu Ana Blandiana, după ce am asistat la dezbateri nu prea interesante despre traducere.

Ana Blandiana, în faţa unui pahar cu bere, a scos o frază de genul:

– Noi nu prea ne cunoaştem…

– Păi suntem bănăţeni amândoi, am răspuns eu neştiind unde vrea să ajungă. N-a vrut să ajungă nicăieri. A comandat cartofi prăjiţi. Mai era la masă şi Ion Pop. Heureusement!

1 iunie 2019

A venit la mine Mozo Martin. Am băut un cognac vechi, delicios.

Dar nu cred că din cauza asta m-am „îndrăgostit“ de el. Am vorbit despre literatura română: îi place Ciocârlie, îl ştie pe Sorin Mărculescu (mare traducător!), a auzit de Sorin Titel, ştie tot despre „grupul oniric“. Am vorbit şi despre literatura franceză. Are cam aceleaşi gusturi ca şi mine: Chevillard, Volodine, printre contemporani. Dar ce m-a entuziasmat cel mai mult e cum vorbeşte româneşte, aproape fără accent şi cu un vocabular foarte bogat. O să vină la Paris. O să-l duc la Mona, mai degrabă decât la Benita.

Mona, sărăcuţa mea. Îmi vine să plâng…

Mila e un sentiment mai puternic decât dragostea (nici măcar nu sunt sigur că dragostea e un adevărat sentiment.) Să fie şi vinovăţia mea faţă de ea care să contribuie? Dar mă simt cu adevărat vinovat?

Chiar şi dragostea pentru copii e bazată pe milă. Iar când copiii cresc? Pentru părinţi, copiii nu cresc prea mult şi mai intră în joc şi inerţia.

Milă şi dorinţă de ocrotire. E complicat…

Ieri am fost din nou la Bookfest unde m-am întâlnit cu Dimi şi cu Geta.

Acum abia am aflat că Geta e niţel mai bătrână decât Dimi, ceea ce începe să se vadă.

M-am dus cu Mihalache la o bere. Am discutat despre colecţie. Pe urmă a venit şi Cristescu.

Asta-seară au venit cei doi Sorin cu soţiile. Sorin M. e cam obosit şi mi-e teamă să nu clocească o boală mai gravă. Celălalt Sorin a fost, cu câţiva ani în urmă, bolnav grav (cancer!) şi a reuşit să se vindece.

Scriu din ce în ce mai puţin în Jurnal; chiar şi când mă aflu în România şi văd lume (la Paris nu mai văd aproape pe nimeni), prieteni vechi şi noi.