Petre Nicolescu, Un altfel de jurnal al rezistenţei ucrainene

Există în literatură cărţi care nu-şi aleg momentul, ci momentul le alege pe ele. Volumul Înainte de zori. Un altfel de jurnal al rezistenţei ucrainene al poetei şi prozatoarei Oksana Stomina este o astfel de carte, care nu putea fi scrisă nici mai devreme, nici mai târziu, şi nici de altcineva. Martoră directă a asediului oraşului Mariupol şi voluntară în centrul oraşului bombardat, soţie a unui prizonier de război, Oksana Stomina scrie dintr-o poziţie ce conferă textelor sale o autoritate de necontestat. Cartea a apărut la Editura Şcoala Ardeleană, în colecţia Vertical, în traducerea Mihaelei Herbil.

Din materia brută a războiului autoarea construieşte un act de supravieţuire prin cuvânt, organizat cu luciditate în două carnete complementare – unul de poezie, celălalt de proză – despărţite de un insert fotografic de o brutalitate tăcută. Volumul funcţionează ca un organism, cele două secţiuni completându-se într-un echilibru atent gestionat. Poezia interiorizează, trecând experienţa directă a războiului prin filtrul subiectiv al autoarei, prin dialogul ei tensionat cu Dumnezeu sau prin scrisorile trimise soţului captiv. Proza, în schimb, exteriorizează. Iese din sine şi intră în vieţile celorlalţi, reconstituindu-le traseele prin infernul asediului, cu o precizie de documentarist.

Prefaţa semnată de Ruxandra Cesereanu nu e un simplu gest de curtoazie intelectuală. Autoare a unor lucrări fundamentale despre universul concentraţionar românesc, imaginarul violenţei şi memoria colectivă a traumei sociale, scriitoarea româncă aduce cu sine un cadru de lectură care înnobilează volumul fără să-l încarce. Prefaţa ei situează scriitura Oksanei Stomina într-o tradiţie a mărturiei, recunoscându-i totodată specificitatea. Ruxandra Cesereanu observă „pudoarea tragică“ a Oksanei Stomina, reuşind să surprindă în aceste două cuvinte întregul mecanism emoţional al volumului: Stomina nu strigă, nu acuză retoric şi nu dramatizează. Tocmai de aceea textele ei ating atât de puternic cititorul.

Poezia Oksanei Stomina este articulată în jurul a trei axe tematice: experienţa directă a dezastrului, iubirea în captivitate şi dialogul cu un Dumnezeu absent, căruia autoarea i se adresează cu o insistenţă care nu e nici pioasă, nici blasfematoare, ci disperată. Numărătoarea zilelor, notată la finalul fiecărui poem din ciclul „scrisorilor trimise în captivitate“, funcţionează ca un metronom al suferinţei, iar contrastul dintre aceste cifre seci şi tandreţea versurilor e devastator în simplitatea lui.

Versul liber imită ritmul gândirii sub presiune şi este punctat din când în când de repetiţii care nu sunt niciodată ornamentale. Ele nu sunt un mecanism retoric, ci au forţa unui ostinato care devine incantaţie, iar incantaţia un act de rezistenţă sonoră.

Două versuri din poemul „În zori de zi“ reuşesc să creeze o imagine în care este condensată întreaga obscenitate a războiului modern: „Rachete înaripate! Precum păsările. […]/ Doar nu pentru asta ai creat aripile, Tată?!“

Există o tradiţie literară a mărturiei – de la Primo Levi la Svetlana Aleksievici (ca să ofer doar două exemple) – în care scriitorul nu inventează, ci consemnează, în care forţa textului nu vine din imaginaţie, ci din exactitatea cu care e redat realul. Carnetul cu proză al Oksanei Stomina se înscrie fără ezitare în această tradiţie. Autoarea schimbă radical registrul: metafora cedează locul faptului brut. Ea adună poveştile supravieţuitorilor cu o precizie de reportaj ce refuză orice ornament retoric. Rezultatul e un text care nu se citeşte, ci se traversează aşa cum se traversează o zonă de dezastru.

Fiecare proză din cele opt incluse în partea a doua a volumului este centrată pe un personaj sau o familie şi are în aparenţă o structură simplă: autoarea prezintă pe scurt personajul apoi urmăreşte traseul acestuia prin infernul asediului. Sub această simplitate aparentă se ascunde însă un principiu compoziţional riguros. Fiecare text e construit în jurul unui gest sau moment definitoriu, în care personajul e obligat să ia o decizie imposibilă, iar acea decizie îi revelează întreaga natură. Sunt momente de o intensitate dramatică extremă, dar pe care autoarea nu le subliniază, ci le lasă să acţioneze singure, fără comentariu şi fără emfază.

Proza cea mai izbutită, poate, din volum, este Sofocle. Povestea lui Boris, rănit de schije şi blocat într-un subsol unde dialoghează cu un şobolan care îl priveşte „ca pe o pradă“, atinge o dimensiune aproape parabolică. Conversaţia dintre om şi rozătoarea căreia Boris îi dă un nume, îi povesteşte despre familie, o roagă să se întoarcă atunci când fuge şi cu care negociază condiţiile propriei devorări, are ceva beckettian în absurditatea ei lucidă. Alegerea numelui nu e întâmplătoare şi nici pur comică. Sofocle a fost, înainte de toate, dramaturgul destinului implacabil, al omului prins în mecanismele unei forţe care îl depăşeşte: exact condiţia lui Boris, rănit, abandonat într-un beci, la mâna sorţii. Întins în propria baltă de sânge, monologând despre familie, despre război, Boris devine un personaj tragic care îşi joacă drama în faţa unui singur spectator pe care îl botează cu numele celui care a rafinat tragedia. Gestul de a da un nume, şi încă unul care aparţine civilizaţiei şi memoriei umane, este în sine un act de rezistenţă. Boris refuză să fie pradă, refuză să fie carne. Prin simpla alegere a unui nume, el restabileşte o ierarhie pe care războiul a abolit-o: el e omul, cel care numeşte, cel care povesteşte, cel care, chiar muribund, îşi păstrează dreptul la ironie, la demnitate şi la cultură. Replica „Nu fi ca Putin!“, adresată unui şobolan, închide într-o singură frază absurditatea şi indecenţa situaţiei.

La polul opus al registrului se află proza Unde dispar oamenii, cel mai dur text din întregul volum, unde nu mai există niciun filtru narativ şi nicio distanţă protectoare. Asistăm la imagini de degradare progresivă a speranţei: de la credinţa Irynei că soţul ei a fost luat prizonier, la confirmarea morţii, la imposibilitatea de a-l îngropa sau identifica. Detaliul despre fotografia făcută pe ascuns sacului cu rămăşiţe umane e în măsură să testeze limitele a ceea ce literatura poate conţine.

Un merit aparte al autoarei este felul în care îşi calibrează propria prezenţă în text. Oksana Stomina nu e un narator omniscient, ci un martor implicat care rezistă tentaţiei de a se transforma în personaj principal. Această economie a subiectivităţii devine o alegere estetică. Intervenţiile ei sunt scurte, amintindu-ne încă o dată de „pudoarea tragică“ pe care a numit-o astfel, în prefaţă, Ruxandra Cesereanu: „zâmbesc amar“, „mă cutremur“, „încerc să trec peste ceea ce văd“.

Între cele două carnete, scriitoarea şi editorul au plasat un insert fotografic intitulat Mariupol, mon amour, titlu care face referire la Hiroshima mon amour, filmul lui Alain Resnais din 1959. Acesta nu e un gest de rafinament cultural, ci o declaraţie de poziţie estetică. Aşa cum Resnais a explorat imposibilitatea de a reprezenta catastrofa prin mijloace narative, insertul fotografic din cartea Stominei propune o cale de acces la real prin imagine, prin confruntare directă. Fotografiile în alb-negru refuză orice estetizare şi prezintă dezastrul în nuditatea lui documentară: clădiri eviscerate, oameni adunaţi într-un adăpost subteran, trupuri învelite în cearşafuri, pe marginea drumului. E un intermezzo vizual între cele două registre ale volumului, în care paginile complet negre devin un spaţiu de tăcere pe care autoarea îl impune cititorului.

Înainte de zori nu este o carte confortabilă. Este o carte necesară, o mărturie scrisă de cineva care a ales să rămână în interiorul catastrofei, să consemneze şi să transforme suferinţa în document. Titlul însuşi conţine o promisiune: că zorii vor veni, iar rezistenţa are sens. Într-un peisaj literar în care războiul din Ucraina riscă să devină un subiect de uzură mediatică, acest volum readuce discuţia la esenţial: la oamenii concreţi, la gesturile lor de curaj, disperare şi tandreţe. Şi face acest lucru cu o onestitate şi o demnitate care onorează deopotrivă literatura şi viaţa.