Ion Bogdan Lefter, Timon-atenianul şi alte personaje reale

Despre anglo-americanistică în Apostroful clujean, în aproape 50 de episoade (a 48-a secvenţă acum), cu start în august 2021. De-atunci – escapade din Bucureştiul meu de domiciliu în direcţii varii, mereu şi către Cluj, mai ales pentru teatru, cu multe montări după Shakespeare şi alţi „anglo-americani“.

Cea mai recentă descindere în Capitala transilvană, la început de mai 2026 – pentru evenimente expoziţionale, deci fără „anglo-americanisme“. Însă la întoarcerea în Bucureşti, pe 10 mai – Zi Regală! – văd la Centrul de Teatru Educaţional Replika o premieră după Timon din Atena, în traducerea vechiului prieten Vlad A. Arghir, coleg de studenţie la Engleză, meseria practicînd-o amîndoi sporadic, din păcate, absorbiţi de alte ocupaţiuni vizuale şi din zona design-ului (el), literare, universitare, mediatice, culturale şi-n alte feluri (eu).

Vlad A.A. – deja personaj al „serialului“, atunci cînd am evocat „trupa“ noastră estudiantină din Pitar Moş şi cînd am dedicat o secvenţă specială cărţii lui cu fotografii făcute lui Leonard Cohen şi traducerilor semnate cînd şi cînd, de cărţi tot ale lui Cohen sau ale altora.

Acum – Shakespeare! La solicitarea amicală a regizorului „alternativ“ David Schwartz.

Montare spectaculos de complexă în spaţiul tehnic limitat de la Replika.

„Montură“ contemporaneistă de problematizare a universalităţii temelor din Timon…, în scenariul-ramă scris de regizor împreună cu Anamaria Feraru.

În rest – textul elisabetano-atenian jucat de şase actori tineri, în costumaţii de epocă stilizate.

Decor simplu-complicat gîndit de Andrei Dinu, scenograf şi designer de interior şi de modă: două coloane probabil dorice şi două mari paturi-sofale utilizabile şi la verticală, croite toate din folie de plastic transparent şi umplute cu aer, dezumflate spre final, apoi regonflate, un fel de „epure“ de arhitectură şi de mobilier antic.

Rulaj al celor două actriţe şi patru actori în toate rolurile reţinute în urma „adaptării“ textului original al lui Shakespeare şi al probabilului coautor Thomas Middleton, una dintre ele şi doi dintre ei interpretîndu-l în trei etape narativ-dramatice, prin rotaţie, pe Timon-atenianul.

Spectacol puternic, explorare deopotrivă serioasă şi ingenioasă a semnificaţiilor politico-psihologice şi etico-economice ale piesei, cu momente intens-emoţionale, cu altele amuzante, de stabilire de complicităţi cu publicul.

Şi cu muzică în formule actuale, cu unele modulaţii „mediteraneene“, compusă de unul dintre actori, în ideea regizorală a vechimii în „montură“ reflexivă şi sonoră actuală.

La ieşire, stau de vorbă nu cu un singur traducător al Marelui Will, Vlad A.A., ci cu doi, căci ni se alătură George Volceanov, dirijorul recentei integrale româneşti a operelor Bardului de la care a pornit „serialul“ de faţă. Amicii stabilesc să se întîlnească într-un loc liniştit, la o cafea, şi să disece soluţiile de transpunere. Ca-ntre shakespearologi…

De la fostele mele colege Ioana Iancovici-Zirra şi Ioana Gogeanu, ambele cu cariere profesorale la Engleza pe care am absolvit-o deodată, am aflat în februarie că s-a stins profesoara noastră Geta Dumitriu. Şi ea evocată în „serialul“ în care, prelungit aproape 5 ani, am notat şi cîteva triste plecări de pe această lume către alta mai bună: a clujeanului Virgil (Bill) Stanciu, ale fostelor mele profesoare Domnica Şerban şi Irina Grigorescu-Pană, a lui Miki Irimia, de asemenea oficiantă în Pitar Moş (dar cu ea n-am făcut ore), a colegului meu Octavian (Pusi) Roske.

Scriind „episod“ după „episod“, reaprinzînd mereu amintiri la temă, în care sînt uneori implicate şi ele, sînt implicaţi şi ei, mă gîndesc des la toate şi la toţi cei cu care m-am intersectat pe culoarele universitare şi-ale domeniului, mereu cu bucurie pentru ce-a fost, cu strîngeri de inimă cînd e vorba despre oameni frumoşi şi buni care nu mai sînt.

Mă provoacă şi spaţiile, traseele, locuri anume. Bunăoară, trec de multe ori cu maşina spre zona Viitorului-Toamnei-Moşilor, unde am locuit cîteva decenii şi unde-şi are domiciliul bucureştean fratele meu-„suedezul“ cînd revine în ţară, în ultimul apartament al familiei, pe Calea Moşilor, teritoriu pe care ni l-am extins recent către strada cu deliciosul nume „Căluşei“. La dus aleg uneori un zigzag de sensuri unice în încrengătura Eminescu-Toamnei-Monumentului-Dragoş Vodă-Ardeleni, în jurul Bisericii Precupeţii Vechi, către Moşilor. La întoarcerea spre casă, către zona Grădina Icoanei-Parcul Ioanid-Piaţa Lahovary, unde locuiesc de multă vreme împreună cu familia mea „restrînsă“ (soţie, fiică, soacră), „curg“ rapid pe Eminescu, lăsînd în urmă, pe dreapta, aceeaşi Biserică şi începutul Precupeţilor Vechi. Şi-mi amintesc de fiecare dată, fără excepţie, că acolo, chiar în capul străzii, era casa Domnicăi Şerban. Am vizitat-o o dată sau de două ori. Şi ne-am mai întîlnit şi scurt, în grabă (graba mea, recunosc…), doar ca să preiau ediţiile postume ale lui Radu R. Şerban, îngrijite cu devotament de ea, ocazii cu care ieşea pe trotuar şi tot mai stăteam „la o parolă“…

M-a întristat mult vestea plecării Doamnei Geta Dumitriu, pe care rău am făcut că n-am mai căutat-o şi n-am mai văzut-o de mulţi ani.

În perioada studenţiei mele, am avut cu ea o legătură… secretă, atît de secretă încît n-am vorbit despre asta niciodată cu nimeni şi… nici cu ea! N-am comunicat decît strict ca între profesoara de la curs şi unul dintre studenţii ei. Sînt sigur că ştia că o apreciez foarte-foarte mult şi poate că şi ea avea o părere pozitivă despre mine. Însă cred că era o mare timidă, în ciuda carierei profesorale „performative“. Ca şi mine şi ca noi toţi, delicatele/ delicaţii şi sensibilele/ sensibilii (o categorie probabil destul de largă – deşi nu putem şti cît de extinsă!)…

Am mai discutat cu ea la 8 ani şi jumătate de la absolvirea noastră, cînd m-a sunat şi mi-a propus să ţin orele de Engleză de la Drept şi de la Filozofie, ceea ce am şi făcut în primăvara şi apoi în toamna lui 1989. Am relatat la un moment dat tărăşenia. Nu-mi amintesc să ne fi şi văzut atunci, mai degrabă cred că am rămas la comunicarea telefonică (nefiind nici un contract de întocmit, nici un document administrativ, drept care nici n-am fost plătit…, aşa că n-a fost nevoie să trec pe la Facultate, în Pitar Moş; orele le-am ţinut în Palatul de la Drept al Universităţii, unde funcţiona pe-atunci şi Filozofia).

Marele nostru secret a fost următorul: Doamna Dumitriu ştia că sînt nepotul (de soră) al unei foste colege de Facultate, poate că-i fusese şi profesoară, jună asistentă, şi anume Carmen Liliana Mareş, co-autoarea faimosului Manual de conversaţie în limba engleză Duţescu-Mareş, cu multe ediţii, după alte variante cu autori Leviţchi-Duţescu, Duţescu-solitar, Duţescu-Sanda Iliescu-Carmen Liliana Mareş. Mătuşa mea a tradus şi Sense and Sensibility al lui Jane Austen, ca Raţiune şi sensibilitate (apropo!), publicat la noi în anii ’70, echivalare retipărită în anii ’90. Şi despre ea am scris pe la începutul „serialului“ (notînd în octombrie 2021 că urma să împlinească în decembrie 92 de ani; acum a ajuns la 97 şi aproape jumătate!). Retrasă din Facultate pentru a se ocupa exclusiv de lecţiile particulare pentru care avea o excepţională vocaţie, m-a pregătit pentru admiterea la Engleză, dar n-am simţit că le-ar fi transmis fostelor colege şi foştilor colegi cum că nepotul ei le-a devenit student. Aflasem doar că-i spusese Getei Dumitriu, de care era apropiată. Nu cred că foarte-foarte, căci n-am întîlnit-o pe Doamna Dumitriu în vizite de familie, de unde îl ştiam în schimb, încă din copilăria mea, pe Andrei Bantaş, colegul de Facultate al mătuşii mele şi rămas prieten bun.

Atît şi nimic mai mult: Doamna Dumitriu nu mi-a spus niciodată că ştie al cui nepot sînt, iar pe Andrei B. nu l-am avut profesor. Nu m-am simţit „favorizat“ nicicum în studenţie!

N-am mai căutat-o, n-am mai văzut-o pe Doamna Dumitriu… Însă, aflînd acum vreo doi ani că-i apăruse cartea despre Puritani şi puritane, am vrut neapărat s-o citesc, aşa că am împrumutat-o de la Ioana I.-Z. O fi văzut fosta noastră profesoară rîndurile – vai!, prea puţine… – pe care le-am publicat despre ea în „serial“?

Şi oare la ce vîrstă ajunsese?

Odihnească în pace!