Ion Pop, Ferestre întredeschise (IV)

În zilele de toamnă se întâmpla să merg cu vacile în preajma Someşului, pe „mălăini“, adică pe holdele care mai aveau destulă verdeaţă după ce tuleiele de porumb fuseseră tăiate. Mai rămânea ici-colo şi câte-un bostan uitat, galben sau vârstat cu verde, din cei pe care îi aveam deja şi în grămada din şură. Înainte de a şti de „Hallowen“, transformam doi-trei pepeni în capete cu ochi, nas şi gură de om, tăiate în coaja groasă, cu seminţele scoase. Era o plăcere şi să scurmăm cu copiii cuiburile de pământ din care s-au dezgropat cartofii – tot mai rămânea câte unul necules – tocmai potrivit pentru a fi copt în focul aprins cu gătejele găsite pe câmp şi cu bucăţi din tulpini de floarea-soarelui, un adevărat ospăţ! Pe atunci se mai cultivau şi mici lanuri de in (ce flori albastre, ca un cer senin coborât pe pământul negru!), cânepa era cultivată de toată lumea fără nicio bănuială de drogare, iar pe marginile acestor parcele sau ale lanurilor de floarea-soarelui erau semănaţi „haldurii“ din aceeaşi familie, dar cu tulpini groase şi înalte şi cu fibra textilă mai puţin fină, dar mai rezistentă, folosită pentru împletitul frânghiilor folosite în gospodărie. L-am văzut de câteva ori pe tata împletind asemenea funii, dar şi un bici mai fin lucrat, mai gros până pe la mijloc, cu o reţea de împletituri suprapuse, sfârşind cu pleasna subţire, cum făcea când ne pregăteam să mergem pe ospăţ la Colţirea ori la vreo nuntă, cu cozile cailor noştri suri, strălucitor de curaţi, împodobiţi la urechi cu „ciucalăi, ciucuri de lână roşie, ca mici pămătufuri cu firele adunate mănunchi şi legate la capătul de sus, mai gros, atârnate la urechile cailor, de unde nu lipseau nici zurgălăii. Trebuia să se ştie, nu-i aşa, că cineva mai de „viţă“ se apropia de poarta casei tale, ori doar trecea cu căruţa sau cu sania pe drum… În ce mă priveşte, am învăţat destul de timpuriu să împletesc, dar nu frânghii şi bice, ci „şpargă“, o împletitură lată cam de un centimetru şi jumătate din cinci paie de grâu, pe care le turteam treptat, după ce le umezeam cu salivă, ca să devină suple, manevrate cu degetele mari şi cu cele arătătoare de la mâini. Erau folosite pentru confecţionarea pălăriilor de purtat, pe care cineva din sat le cosea la maşină. Am purtat şi eu, nu puţin mândru de lucrul mâinilor mele, o asemenea pălărie – un „clop de paie“ ce nu arăta deloc rău.

Cânepa a lăsat şi ea în amintirea mea urme dintre cele mai durabile şi mai emoţionante: legată în snopi, era dusă la topit la cotitura râului ce fusese tăiată cu câţiva ani în urmă de o viitură care-şi făcuse cale dreaptă la câteva bune sute de metri distanţă de vechea albie. În apa care era acum aproape stătătoare, cânepa era fixată de fundul nisipos cu ţăruşi solizi înfipţi în mijlocul grosului mănunchi, şi rămânea aşa o vreme până ce, „topită“, era adusă şi răsfirată la uscat pe lângă gardurile din curte şi ogradă. Urma momentul foarte atrăgător al meliţatului, întotdeauna sub nucul mare din spatele casei, unde femeile zdrobeau cânepa vârâtă de-a curmezişul sub tăişul ascuţit, cu un sunet care trebuia că seamănă cu frângerile de oase. Am simţit întotdeauna ca o minune această transformare pe care o pot numi astăzi cumva sacrificială, în sensul unei purificări, al unei lepădări de materia perisabilă, ca să rămână după eliminarea „pozderiilor“ – frânturile tulpinilor sfărâmate de lemnul tăios – fuiorul, într-un prim stadiu de luminare, era să scriu iluminare. Căci al doilea moment important era „periatul“, trecerea fuiorului ce mai păstra resturi mărunte din tulpinile strivite, printre dinţii de fier ascuţiţi ai „periei“, fixaţi pe o scândură de lemn tare. Era într-adevăr minunat să vezi transfigurarea, în mănunchi de raze albe fără urmă de lest, a ceea ce fusese o banală înmănunchiere de tulpini frânte… Operaţia se făcea de obicei în magazia numită „găbănaş“, construcţie de scânduri masive, cu pivniţă dedesubt, din stânga „căsuţei“, un spaţiu în care se aflau şi cele două hambare pentru boabele de grâu şi porumb, se depozita şi fasolea culeasă toamna din lanurile unde se copsese printre bostani, căţărată pe tulpinile înalte, cu foi de lame foşnitoare. Tot felul de unelte, ciocane, securi, cleşti, pile, icuri de metal, cuie, erau acolo în cutii de lemn ori aşezate pe unde apucau.

În pivniţa nu prea mare erau câteva butoaie pentru vin şi ţuică, cu cel puţin o „cucurbetă“ alături, un soi de pepene cu coada lungă, ţuguiată spre vârf, care, golit de seminţe, cu coaja întărită, alb-verzuie, servea tragerii din butoi a vinului sau „horincii“. Câteva rafturi aşteptau aşezarea merelor pentru iernat, lângă un alt butoi, cu varză pusă la murat… În casa noastră nu lipsea băutura, dar nu i-am văzut nici pe tata, nici pe bunicul decât cel mult „cherecheliţi“, cu chef, iar la cârciumă nu se duceau decât foarte rar, invitaţi sau invitând pe câte-un prieten să bea un „deţ“ de horincă. Vinul era cel din soiul „nova“ despre care am amintit, din strugurii culeşi din jurul caselor, dar ai mei mai aveau şi o parcelă de vie, paralelă cu a familiei Ion Teudean, pe colinele joase din stânga drumului care ducea din Mireş spre Tughieş, sat aparţinător de comuna noastră, ca şi Iadăra şi Stejera, acestea retrase în zona mai deluroasă, în dreapta drumului către Şomcuta, spre Codru. Era o altă bucurie culesul strugurilor în acel loc, sub soarele de octombrie, printre piersicii cu fructe alb-gălbui-verzi, cu fructe foarte zemoase. Strugurii nu erau nici ei prea de soi, dar ceva mai variaţi – lângă „nova“ rudă cu cea de acasă mai culegeam şi ciorchini cu boabe aurii, alţii vineţii, şi ei foarte dulci. Îi aştepta în şura gospodăriei noastre „şităul“, presa din care gustam cu delicii mustul scurs pe jgheabul rotund de metal. Câţiva piersici răspândiţi prin vie ne ospătau cu fructele verzi-gălbui, foarte zemoase. În acei ani văd ajunşi acasă de la Cicârlău, un sat cu podgorii din zona Seinilor, unde mătuşa Anica din Colţirea avea o bucată de vie „nobilă“, strugurii solari şi roz în coşul împletit din nuiele, din care nu lipseau nici răcoroasele piersici.

Am mai prins şi vechea albie a râului care făcea acea cotitură la vreun kilometru de sat, părăsită apoi, cum spuneam, dar care în primii ani ai copilăriei mele era străbătută de apa când lină, când învolburată, cu multe, foarte periculoase „vârtejuri“, mici rotiri de apă tulbure, în care se mai îneca câte-un copil. Mie îmi era practic interzis scăldatul în râu tocmai din pricina asta, iar amintirea dureroasă a morţilor noştri de pe vremuri fusese desigur un avertisment grav. La margine de tot, unde nivelul apei era mai scăzut şi mai ales după ce vechea albie a râului fusese modificată, eram lăsat totuşi să merg cu prietenii la scăldat. Deloc primejdioasă era apa liniştită de după această schimbare a albiei, şi îmi aduc aminte de o zi în care unchiul Ion Teudean şi un vecin mă luaseră cu ei la scufundatul cânepii în apă. Văd şi acum cum se băteau parii prin legăturile verzui, şi pe cei doi bărbaţi zdraveni ieşind din apă cu izmenele şiroinde, iar eu bălăcindu-mă în apropiere. Că apa era totuşi adâncă la început pe-aici se putea bănui şi din faptul că mai funcţiona atunci un pod plutitor legat cu un lanţ ce aluneca pe un gros cablu de sârmă, pe care erau trecute „dincolo“, adică spre Tohat şi Sălsig, satele cele mai apropiate de peste râu, căruţe, vite şi oameni. Scufundat în apa pătrunsă de soare, vedeam din când în când câte-o scoică destul de mare cu capace bine închise, sure şi vârstate cu negru, sub ţărmul galben cu pietriş şi argilă, în care lăstunii cu zbor iute deasupra apei îşi aveau săpate cuiburile. La pescuit n-am fost niciodată şi n-am văzut nici pe alţii pescuind cu undiţa, în schimb unchiul Ion era foarte priceput la prinderea peştilor cu „vârşa“, un fel de coş ascuţit de nuiele cu gura strâmtă, cu ţepi tot de nuiele înăuntru, în care ne aducea şi nouă câţiva dintre peştii prizonieri. Erau foarte mulţi şi de multe soiuri atunci, Someşul nu fusese încă otrăvit de substanţele chimice aruncate în apă de marele combinat de celuloză de la Dej, ce urma să transforme râul într-un cărăuş de spume alb-cenuşii la care mă uitam cu tristeţe şi scârbă din trenul personal care mă aducea în vacanţele de mai târziu spre casa noastră din Mireş. S-a întâmplat o dată şi un lucru neobişnuit – după o mare rupere de nori, apa a adus grămezi de peşti ameţiţi de torentele mâloase – i-am privit de pe „ţărmure“ sub norii negri şi grei, cum veneau cu burţile argintii întoarse, ieşite din apa de un galben murdar. E o imagine reînviată şi pe când mă aflat la Paris în primul meu stagiu de lector, prin 1975, când, din cauza deverrsării unor ape industriale otrăvite, am văzut încă o dată dezolanta plutire de peşti morţi pe apa Senei… Din Someş erau scoşi şi lungii, graşii „somni“, cu care ne mai ospătam câteodată, dar era o mâncare destul de rară, fiindcă niciunul dintre bărbaţii casei nu avea pasiuni de pescar. Nici eu nu mă simţeam atras de îndeletnicirea asta, preferam şi mai târziu să mă uit la apa care aluneca lin pe sub răchiţile de pe mal, când treceam prin Poieni, iar mai apoi n-am avut niciodată răbdarea de a aştepta la nesfârşit prada nesigură.

Am vorbit puţin despre vară şi toamnă, dar anotimpurile cele mai apropiate şi mai dragi au fost pentru mine primăvara şi toamna. După zăpezile care se adunau în troiene şi îngheţul din decembrie şi ianuarie, soarele timid de martie ce înmuia noroiul întărit în brazde destul de ascuţite de pe uliţa gării din apropiere, pe care mă duceam des la prietenul Ştefănescu (doar cu un an mai mare decât mine, la a doua-treia casă pe stânga uliţei) mă chema să simt, cu picioarele desculţe, lutul păstos – mi-a rămas mai ales senzaţia de pământ moale şi călduţ de sub tălpi, începând să se zvânte pe micile cărărui făcute şi de alte picioare. Treceam pe lângă casa din colţul uliţei, a finului Cojocaru, care se numea de fapt Balint, rudă mai modestă a domnului de peste drum de noi, cojocar de meserie; pe celălalt colţ al drumului era o casă ceva mai mare cu etaj, ce aparţinuse unei familii de evrei pe care îi ştiam sub numele ciudat, poate rău pronunţat, Duvătherş, cu care ştiu că bunicii erau în foarte bune relaţii. Poate mă înşel, dar cred că cineva din familie ţinea şi „boldul“, adică o băcănie cu de toate, pe drumul ţării, într-o încăpere din casa lui Rebea, dincolo de cea a domnului Balint. Acolo am auzit prima dată cuvântul „coloniale“, probabil al mirodeniilor şi al altor produse „exotice“, şi tot de acolo cumpăram bomboane, simple drajeuri de mai multe culori, acrişoare sau cu aromă de mentă, zahăr vanilat, drojdie („elestău“) şi ciudatul „zahăr candel“, înşirat pe aţă în bucăţi ca de piatră uşor lucitoare, mărgele nerotunjite, cu un gust parcă mai plăcut decât al zahărului „cristal“, adică tos ori cubic, obişnuit. Mi s-a şters din memorie chipul celui care le vindea, dar îmi aduc bine aminte de croitorul „Tuăli“, poate din aceeaşi familie, despre care ştiam că era prieten foarte apropiat cu Badea Şandor a’ Păsulii, a cărui mamă, lelea Marişca, era cea mai cunoscută şi căutată croitoreasă a satului. Acest Tuăli venea des în vizită şi ca un tovarăş de breaslă al bătrânei femei, căci era şi el croitor – lucra la o fabrică de confecţii din Cluj. În anii studenţiei mele ne-a făcut la comandă un foarte elegant balonzaid… A plecat mai târziu în Israel, s-a mai întors o dată neuitând să-şi viziteze prietenul cu care comunica poştal, din când în când.

E, poate, momentul să adaug, prelungind abaterea de la cărarea de pe uliţa gării, la un lucru care, în anii copilăriei mele, mi s-a părut oarecum excepţional în zona noastră, adică în satele de până la Şomcuta Mare. E vorba despre fabrica de spirt din comună, deţinută de un oarecare Nasch (?) tot evreu, care va fi construit şi mica sinagogă pe care am ajuns s-o mai văd, ridicată aproape vizavi de fabrică, nu departe de cale ferată, cu faţada văruită în alb-gălbui, pe drumul ce ducea la Şomcuta. Nu-mi amintesc să-i fi văzut vreodată pe proprietari, am intrat doar de două ori în incinta construcţiei cu turnul obişnuit, înalt, de cărămidă, unde revăd câteva cazane, roţi lucitoare învârtindu-se pe curele iuţi, un mecanic cu faţa transpirată şi înnegrită ca de hornar. Nici alte figuri de evrei din sat nu mi-au rămas în minte, eram încă prea mic, umblam mai rar prin preajma fabricii aflate în altă parte de sat, care a şi fost curând confiscată, iar despre maşinile ce funcţionaseră acolo s-a zvonit că au fost de demontate şi duse în Rusia. În schimb, mi-au rămas foarte vii în memorie, din seria acelor imagini punctuale, bine întipărite, pietrele de mormânt din cimitirul evreiesc dintr-un capăt de sat, spre „Huciul Popii“ dinspre Remeţi (sat mai mic, la vreo doi kilometri de noi, în direcţia Ulmeni), unde am fost cu vacile la păscut în mai multe rânduri. Era o parte mai deluroasă a satului, acoperită în bună parte de un hăţiş cu tot felul de arbuşti, tufişuri de porumbe, aluni, dar şi cu părţi de pajişte cu iarbă mare. Înainte de a ajunge la „huci“, în dreapta drumeagului aproape pierdut în verdeaţă, locuia familia Liţei lui Simion, tot un Pop, a cărei fiică, Elisabeta („Liţa“), mi-a fost colegă în clasele primare. Aveau o fântână lângă casă, dar nu prea departe nici de cimitir, şi ştiu că am băut întotdeauna apă de-acolo cu o mare reţinere: mă gândeam de fiecare dată că izvorul acelei ape trecea şi peste oasele morţilor… N-am mai reuşit să ajung, după atâţia ani, în acel loc, s-ar putea ca pietrele de atunci să fie deja acoperite cu ţărână, iar acel loc de veci al consătenilor noştri nu-mi dau seama dacă era chiar întins. (Am aflat, totuşi, de curând, în aprilie 2026, dintr-o carte dedicată Ţării Chioarului) că în Mireş trăiseră cu mai mulţi ani în urmă câteva zeci de evrei. În vremea copilăriei mele, comunitatea de la noi nu putea fi, totuşi, prea numeroasă – n-a mai rămas în anii de după exproprierea fabricii niciun membru al ei, a fost destul de repede dărâmată şi sinagoga, nu s-a mai păstrat niciun nume… Doar mai târziu aveam să aflu că îndeosebi în zona Sighetului a trăit multă populaţie evreiască. La puţin timp după terminarea studiilor, vizitându-l pe un dascăl de la Rozavlea, unde căutasem cu profesorul Mircea Zaciu frumoasa biserică de lemn (trecusem şi pe la Ieud, Şurdeşti, Săpânţa, prin vara lui 1966), ni s-au arătat mai multe obiecte care făcuseră parte din inventarul sinagogii din sat – între altele, un lung sul cu inscripţii ebraice, din Thora, prins la capete cu bucăţi de lemn încrustat. Mireşul nostru nu era, aşadar, o excepţie în partea asta de ţară…