Vladimir Tismăneanu, Adevăratul sens al libertăţii

Spre deosebire de revoluţiile clasice, originea celor din 1989, precum a celei din Ungaria din toamna anului 1956, nu a fost o viziune milenaristă asupra societăţii perfecte. Ele au respins posibilitatea ca o autoproclamată „avangardă“ să-şi asume rolul „conducător“ asupra mişcărilor de masă. Niciun partid politic nu s-a aflat în spatele acestui val revoluţionar spontan. Iniţial s-a pus accentul pe necesitatea creării unor forme politice noi, care să fie diferite de structurile partinice tradiţionale, configurate ideologic. Faptul că în perioada imediat următoare revoluţiile au fost marcate de rivalităţi etnice, de respingătoare scandaluri politice, corupţie endemică, de apariţia partidelor şi mişcărilor anti-democratice, de afirmarea unor curente sociale autoritare şi colectiviste nu diminuează în niciun fel generozitatea mesajului iniţial şi impactul lor colosal la acea vreme. Doresc să amintesc că depăşirea socialismului de stat a fost mult mai dificilă, şubredă şi pe termen lung problematică exact în acele cazuri în care revoluţiile ori nu au avut loc (Iugoslavia) ori au fost deturnate (România). Toate aceste lucruri trebuie permanent accentuate, mai ales în contextul în care ne confruntăm cu discursuri care, bazându-se numai pe moştenirea ambiguă a revoluţiilor, pun sub semnul întrebării succesul lor.

Această „retorică reacţionară“, excelent analizată de Albert Hirschman, foloseşte argumentul futilităţii, al pericolului iminent şi al unei pretinse subversivităţi cronice pentru a delegitima schimbarea în sine sau pentru a o prezenta drept imposibilă sau indezirabilă. Chiar şi formele mai sofisticate ale acestui argument funcţionează pe o logică similară: mediul post-revoluţionar a permis renaşterea aspectelor reprobabile ale culturilor naţional-politice din regiune, şi anume, şovinismul, rasismul, fascismul rezidual, fundamentalismul etno-clericalist şi militarismul, dovedindu-se astfel mai nociv decât status quo-ul de dinainte de 1989. Sau se afirmă că, de fapt, nimic nu s-a schimbat, iar deţinătorii puterii (birocraţii partidului-stat) s-au menţinut pe poziţii, preluând doar noi măşti. Sau, indiferent de speranţele şi idealurile participanţilor la mişcările din 1989, rezultatele acţiunilor lor s-au dovedit profund dezamăgitoare, permiţând unor politicieni venali, infractorilor şi demagogilor să folosească noile oportunităţi pentru a-şi instaura dominaţia asupra societăţii. În aceste condiţii, reamintirea adevăratului mesaj al acestor revoluţii şi reconsiderarea principalelor interpretări şi afirmaţii-cheie ale revoluţionarilor reprezintă, aşadar, un util exerciţiu politic, moral şi intelectual.

Nu trebuie să uităm faptul că ceea ce astăzi suntem obişnuiţi să considerăm evident – sfârşitul sovietismului – era doar o vagă posibilitate la începutul anului 1989. Fără îndoială, unii dizidenţi (Aleksandr Soljeniţîn, Andrei Saharov, Vladimir Bukovski, Aleksandr Zinoviev, Ferenc Fehér, Ágnes Heller, János Kis, Miklós Haraszti, Václav Havel, Petr Pithart, Jacek Kuroń, Adam Michnik, Antoni Macierewicz, Jakub Karpinski, Mihai Botez, Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol) diagnosticaseră declinul lent al sistemului şi lipsa de viitor a acestuia, dar puţini au luat în calcul un colaps imediat. Întreaga filosofie a disidenţei a fost argumentată pornind de la strategia „penetrării“ pe termen lung a sistemului, pe recuperarea şi reconstruirea progresivă a sferei publice ca alternativă la ubicuitatea ideologică a partidului-stat, pe practicarea anti-politicii ca expresie a autenticităţii non-machiavelice, a transparenţei, civilităţii şi bunei-credinţe. Dacă există o morală fundamentală a grandioasei drame revoluţionare care s-a desfăşurat în 1989 în Europa Centrală şi de Est, aceasta poate fi formulată astfel: viitorul aduce cu sine mai mult decât o singură direcţie. Cu alte cuvinte, nu există un determinism ineluctabil care guvernează istoria omenirii. Într-adevăr, revoluţiile din 1989 nu au avut doar cauze multiple, ci şi semnificaţii multiple, o pluralitate de înţelesuri, propunând o agendă semnificativă nu doar pentru societăţile postcomuniste, dar şi pentru democraţiile occidentale.