Redăm în aceste pagini un prim set din scrisorile pe care Liviu Petrescu i le-a trimis lui Nicolae Manolescu la începutul anilor ‘70, oferite cu generozitate de poetul Ioan Pintea, coordonatorul Casei Colecţiilor şi a Documentelor de Patrimoniu din Bistriţa, căruia îi muţumim şi pe această cale. Liviu Petrescu (1941-1999), prestigiosul universitar clujean de la a cărui naştere se vor împlini în curând 85 de ani, critic, istoric literar şi eseist de primă mână al literaturii noastre, redă prin epistolele sale o imagine relevantă a epocii pe care o circumscrie, cu trimiteri privind reviste importante ale perioadei repective, scriitori gravitând în jurul acestora – unii aflaţi în prim-planul vieţii literare, alţii la începuturile lor – şi, deopotrivă, vizând preocupările celor doi critici, foarte tineri pe atunci, Liviu Petrescu şi Nicolae Manolescu. (A.)

[I]

Cluj, 9 febr. ’70

Stimate domnule Manolescu,

Vă trimit articolul promis, singura mea dorinţă fiind aceea ca el să vă placă; dacă va putea apare şi în Contemporanul, cu atît mai mult voi fi încîntat. Înţeleg însă foarte bine şi intenţiile secrete ale d-lui Ivaşcu, la care aţi făcut aluzie în scrisoarea Dumneavoastră; părerea mea în această privinţă coincide însă întru totul cu aceea pe care aţi formulat-o în scrisoare: „Marino nu va recunoaşte nici în sinea lui că a fost pedepsit“. Pe de altă parte, am impresia că tăcerea şi ignorarea – eventual dispreţul – nu sînt armele cele mai potrivite ce trebuiesc folosite împotriva lui Marino; tăcerea lucrează aproape întotdeauna în favoarea lui, îi uşurează exercitarea unei dictaturi literare bănuiesc fără precedent. N-aş vrea să credeţi că pledez pentru publicarea cu orice preţ a comentariului meu; vă împărtăşesc doar motivele care m-au îndemnat să schiţez un gest polemic.

Vă sînt profund îndatorat pentru invitaţia de a colabora la revista Dumneavoastră; voi încerca să profit de ea (bineînţeles, înainte de a o face, mă voi consfătui cu Dumneavoastră). M-aţi intimidat însă peste măsură cu cealaltă invitaţie pe care mi-o faceţi, şi anume de „a nu vă ocoli“ atunci cînd voi avea un drum la Bucureşti; pot îndrăzni acum să vă fac şi eu – în numele meu şi al soţiei mele – o invitaţie asemănătoare? Stimate domnule Manolescu, rămîn în aşteptarea unui răspuns definitiv în privinţa articolului meu; pînă atunci, vă rog să primiţi salutările mele cordiale,

L. Petrescu

[II]

Cluj, 28 febr.

Stimate domnnule Manolescu,

Mă grăbesc să răspund scrisorii Dumneavoastră, mulţumindu-vă pentru vestea bună pe care mi-o daţi; aştept cu nerăbdare să apară articolul, nu pentru altceva, decît pentru a afla în ce fel va reacţiona Adrian Marino. Ştiu că la cîteva dintre observaţiile pe care i le-am făcut nu va avea practic ce să răspundă; asta nu îl va împiedeca, desigur, să mă ridiculizeze pentru cine ştie ce motive, după sistemul bine cunoscut pe care îl practică D. Sa din totdeauna. De tăcut însă, sînt aproape sigur că nu va tăcea, dînd urmare acelui principiu pe care l-a mărturisit cu energie în cîteva rînduri (numai verbal, însă) şi care, în rezumat, ar suna cam aşa: o opinie publică românească nu există. De aceea, în orice polemică purtată aici, la poalele Balcanilor, învingător va ieşi nu acela de partea căruia se află adevărul, ci acela care va avea ultimul cuvînt. În glumă, o să încerc şi eu să mă conformez acestei teorii, dar într-un fel ceva mai subtil decît o face D. Sa; dacă o să reacţioneze foarte violent la articolul meu (şi numai dacă această reacţie va fi extrem de violentă), o să scriu un comentariu de vreo cinci pagini despre Hortensia Papadat-Bengescu (tot se împlinesc 15 ani de la moartea scriitoarei). Aş fi de-a dreptul încîntat (mi-aş atinge scopul pe deplin) dacă acest articol ar putea apare tot în Contemporanul, deci în acelaşi loc unde a apărut şi Fenomenul modernităţii. Ar fi un semn pentru „opinia publică“, un semn destul de convingător, că am supravieţuit acestei grele încercări, un semn că nu mi-am pierdut seninătatea spiritului; dacă aş tăcea pur şi simplu, mulţi ar putea crede că „am fost redus la tăcere“, cel dintîi înclinat să creadă aşa ceva fiind însuşi Marino. Cu acelaşi prilej, aş dori să vă conving şi pe Dumneavoastră (scriind despre Hortensia Papadat-Bengescu) că nu sînt cu totul inapt pentru o „critică estetică“; aş renunţa să mai descopăr „semnificaţiile operei“ şi aş privi-o pe romancieră numai ca pe un artist ce îşi ratează în mod conştient o excepţională vocaţie tragică. Deşi, prin temperament, sînt înclinat mai mult spre ceea ce am făcut şi pînă acum, adică să plec de la o tehnică romanescă, pentru a ajunge – cum ar spune Sartre – la „metafizica romancierului“. Deşi probabil că – mai tîrziu, cînd mă voi „maturiza“ – voi fi preocupat în primul rînd să văd opera literară ca pe o „dramă“, sau ca pe o „tragedie“, sau ca pe o „epopee“ etc. Pot spera că un asemenea articol comemorativ, cum ar fi cel despre Hortensia Papadat-Bengescu, îşi va putea găsi loc în paginile Contemporanului?

D-le Manolescu, m-am interesat la Tribuna de chestiunea onorariului pentru cele două articole ale Dumneavoastră; D.R. Popescu m-a asigurat că ei au adresa Dumneavoastră şi că formele de plată au fost întocmite. În treacăt fie spus, onorariile Tribunei sosesc de obicei la două săptămîni de la apariţia numărului. Pentru că nu îmi puteam totuşi explica de ce nu v-au sosit încă banii pentru articolul din numărul 6, am cerut o explicaţie şi administraţiei; aici mi s-au spus că de-abia s-au întocmit formele pentru numărul 5 şi că zilele acestea urmează să plece la Bucureşti şi formele pentru numărul 6. Prin urmare, de acum înainte va trebui să mai aşteptaţi vreo două săptămîni; întîrzierea se datorează… lipsei de bani (!?) În orice caz, nu este pentru prima dată că Tribuna se găseşte într-o astfel de dificultate; v-aş ruga să mă ţineţi la curent şi să mă anunţaţi dacă nici pe la jumătatea lui martie nu vă vor fi venit banii.

D-le Manolescu, eu vă mulţumesc încă o dată şi vă asigur de întreaga mea simpatie şi preţuire,

L. Petrescu

[III]

Cluj, 18 martie

Stimate domnule Manolescu,

Cred că am înţeles, în linii generale, care ar fi planul dumneavoastră; trebuie să vă mărturisesc însă că am oarecari îndoieli în privinţa eficacităţii sale. Mă simt, deocamdată, prea neînsemnat pentru a putea conta într-o asemenea bătălie cum este cea pe care mi-o propuneţi. În al doilea rînd, ştiţi şi Dumneavoastră prea bine că, într-o confruntare publică, deţine cel mai adesea un rol hotărîtor tocmai superioritatea numerică; nu marii atleţi ai unei polemici hotărăsc de partea cui se află adevărul, ci mulţimea anonimă a autorilor de „note“ şi „însemnări“. În al treilea rînd, cînd criticul român a făcut constatarea că profesiunea lui ar putea deveni absolut „rentabilă“, nu ştiu dacă cineva ar fi în stare să-i mai zdruncine această convingere. Critica pe care o faceţi Dumneavoastră a devenit, din nefericire, un fenomen de excepţie; se înmulţesc, în schimb, din ce în ce mai mult, cronicarii de factura lui Mircea Vaida. În al patrulea rînd, în ciuda asigurărilor pe care mi le daţi, bănuiesc totuşi că propunerea pe care mi-o faceţi, de a colabora la România literară, este menită mai degrabă să îmi ascundă – cu delicateţe – un adevăr destul de neplăcut, în legătură cu Contemporanul. Bănuiesc că dl. Ivaşcu ezită să „mă promoveze“ în continuare, întrucît o asemenea atitudine faţă de mine presupune şi un anumit fel de a se angaja faţă de Adrian Marino. În al cincilea rînd, am semne dintre cele mai sigure că Adrian Marino a aflat de existenta articolului meu în redacţia Contemporanului; în acest caz, sînt sigur că va încerca să exercite felurite presiuni asupra dlui Ivaşcu. În orice caz, în clipa de fată, Marino se află la Bucureşti; m-aş bucura dacă totul nu s-ar dovedi pînă la urmă decît o simplă închipuire de a mea.

După cum vedeţi, mă aflu într-o dispoziţie dintre cele mai sumbre; în unele clipe, mă simt chiar tentat să renunţ cu totul la publicistică şi să îmi văd în linişte de carte (trebuie să o predau la sfîrşitul anului acesta)^[1]. Capac la toate stau unele zvonuri publice dintre cele mai deprimante; probabil că le-aţi auzit şi Dumneavoastră. De altfel, îmi pare teribil de rău că mi-am îngăduit să vă scriu într-o astfel de dispoziţie; dar nici de întîrziat nu mai puteam. Într-un cuvînt, cînd mă voi smulge din mizeria asta morală, o să scriu şi o să vă trimit articolul pentru România literară; îl am deja destul de limpede în minte, o să fie o meditaţie asupra operei literare şi, în această ordine de idei, o să încerc o comparare a celor două definiţii ale operei care circulă în clipa de faţă în critica românească. O să examinez, deci, pe de o parte, definiţia operei ca structură (făcînd trimiteri la Adrian Marino, la Sorin Alexandrescu şi la alţii), iar, pe de altă parte, definirea operei ca posibilitate (definiţia pe care o propuneţi Dumneavoastră, în Pseudo-postfaţă, şi pe care – mărturisesc ruşinat – nu am înţeles-o cu adevărat decît de putină vreme). La Hortensia-Papadat Bengescu deocamdată renunţ, deoarece momentul festiv s-a consumat şi nu cred că România literară ar mai fi dispusă să acorde atenţie scriitoarei.

Îmi cereţi informaţii despre atmosfera literară a Clujului; dintre reviste, Steaua mi se pare a arăta un spirit ceva mai primitor. Se poate publica orice în paginile ei, chiar şi un atac la adresa lui Marino sau a lui Piru, pe care redacţia nu-i agreează cîtuşi de puţin. Ca să vă dau un exemplu: Virgil Ardeleanu nu suportă să se pomenească în preajma lui numele lui Al. Ivasiuc sau N. Breban, singurul prozator român ce intră în graţiile D. Sale fiind Eugen Barbu (lui i se mai adaugă şi D.R. Popescu). Cu toate acestea, redacţia mi-a îngăduit să scriu elogios atît despre unul, cît şi despre celălalt. Nu cred că spiritul de toleranţă să ajungă în alte părţi la performanţe asemănătoare. La Tribuna, situaţia mi se pare întrucîtva specială; nu se practică, deocamdată, nici un fel de discriminare în ceea ce priveşte colaboratorii. Asta nu înseamnă că unii dintre ei n-ar fi cultivaţi cu mai multă stăruinţă decît alţii (Mihnea Gheorghiu, Eugen Barbu, Ştefan Pascu, Adrian Marino); nimic dezagreabil pentru aceşti preferaţi nu ar putea deci apărea în revistă (vezi cronica lui Ion Vlad la cartea lui Adrian Marino; este o cronică scrisă „cu dinţii strînşi“, dar o cronică super-elogioasă totuşi). Singurul spirit insubordonat din redacţie rămîne Augustin Buzura; m-aţi întrebat de onestitatea unora: iată un om onest! Cît priveşte pe tinerii universitari, în afară de Ion Pop, nu veţi descoperi decît fiinţe de o dezolantă mediocritate intelectuală; face, sper, excepţie şi un alt coleg al meu, asistent la catedra de literatură comparată: Ion Vartic. Nu a scris încă atît de mult încît să dea certitudini temeinice, dar are în pregătire o monografie despre Radu Stanca şi şi-a luat o teză de doctorat despre Ibsen – Pirandello – Ionescu. Cu toate astea, rămîne mai mult un critic de poezie; are o inteligenţă extrem de rafinată, o cultură destul de solidă şi de bună calitate, dar nu şi-a găsit încă un stil, scrie teribil de elaborat.

Dintre cei care lucrează la editură, singurul care inspiră încredere este Tudor Cătineanu; a terminat Facultatea de Litere, a profesat o vreme la Sighişoara, s-a reîntors la Cluj, unde a urmat o a doua facultate, Facultatea de Filosofie. Nici el nu a publicat prea mult, i-aţi întîlnit probabil semnătura în paginile revistei Echinox. Are în pregătire un volum de eseuri filosofice (trebuiau de fapt să îi apară anul acesta, dar a întîrziat depunerea manuscrisului); mi se pare o minte strălucită, capabilă să se exercite cu aceeaşi uşurinţă, atît în cîmpul filosofiei, cît şi în acela al literaturii. Temperament dinamic şi replică tăioasă; a reuşit să-l intimideze pînă şi pe Adrian Marino, în cîteva şedinţe ale „cercului de studii“ al Asociaţiei scriitorilor de aici: Menţionez că toţi cei despre care v-am pomenit îmi sînt amici destul de apropiaţi, ceea ce înseamnă că ar putea forma „o echipă“. Din păcate, numele lor (cu excepţia lui Buzura) nu spune încă nimic cititorului; au nevoie de un răgaz considerabil pentru a se afirma.

Dle Manolescu, îmi dau prea bine seama că aceste relaţii epistolare nu pot suplini nicidecum contactele personale; teamă mi-e însă că nu voi avea un prilej prea apropiat de a pleca la Bucureşti. Am un orar extrem de încărcat, 20 de ore pe săptămînă (trebuie să suplinesc un coleg plecat în Statele Unite); vă mărturisesc însă că cea mai arzătoare dorinţă a mea este aceea de a vă cunoaşte personal. Trag nădejde să se ivească ocazia unei călătorii la Bucureşti (o ocazie oficială, altminteri nici o nădejde!); vă voi căuta atunci neapărat.

Pînă atunci, nu-mi rămîne decît să vă asigur mereu de prietenia şi stima ce vi-o port.

Cu salutări cordiale,

L. Petrescu

P.S. Deschid Contemporanul de săptămîna aceasta şi mi se confirmă o presimţire; articolul meu nu a intrat încă şi probabil că nu va intra nici în numărul viitor (se anunţă o pagină închinată lui Ion Barbu). Am din ce în ce mai mult sentimentul că dl. Ivaşcu nu doreşte ca acest articol să apară, temîndu-se – desigur, pe bună dreptate – de complicaţiile cu totul neplăcute ce ar apărea după aceea; sînt convins că, dacă ar exista o conjunctură favorabilă, dînsul ar trece cu foarte multă uşurinţă peste astfel de temeri.

Şi, dacă stau bine să mă gîndesc, nici mie nu mi se pare a descoperi în jur o conjunctură prea prielnică; e posibil ca apariţia recenziei mele să provoace efecte cu totul opuse celor scontate de mine. Ce părere aveţi, dle Manolescu: ar fi mai bine sau ar fi mai rău dacă am renunţa la publicarea articolului? Prilejuri vor mai fi, cu siguranţă, şi atunci am putea pregăti totul în mod mult mai eficient. Las totul la hotărîrea Dumneavoastră.

[IV]

Cluj, 13 apr.

Stimate domnule Manolescu,

Vă mărturisesc cu toată sinceritatea că începusem să mă îndoiesc din ce în ce mai mult că articolul meu despre Marino va mai apare vreodată; nici acum nu sînt pe deplin convins că dl. Ivaşcu nu regretă promisiunea pe care v-a făcut-o. Bănuiesc că numai preţuirea foarte înaltă pe care o are pentru dumneavoastră l-a determinat în cele din urmă să trimită articolul la tipar; rezervele personale ale dînsului ies însă la iveală deja de la supratitlul pe care l-a dat comentariului meu: Opinii (ceea ce înseamnă în fond că revista doreşte să păstreze un fel de neutralitate faţă de această dispută). N-aş vrea să credeţi însă că am intenţia să-i fac d-lui Ivaşcu vreun reproş; ar fi cu totul deplasat din partea mea, şi apoi îmi dau şi eu prea bine seama că o revistă cum este Contemporanul nu îşi poate îngădui să devină nici măcar într-un fel foarte vag ceea ce România literară este deja într-un mod atît de subliniat (vezi „scrisorile către redacţie“ din ultimele săptămîni). În privinţa modificărilor în text pe care le-aţi operat dumneavoastră, nu vă înţeleg cîtuşi de puţin îngrijorarea şi scuzele. Aţi avut (ca întotdeauna, de altfel) un instinct şi un gust infailibil; aţi eliminat exact acele pasaje pe care, mai mult sau mai puţin mărturisit, le regretam sau începusem să le regret. Vedeţi, chiar pe prima pagină de manuscris, îi făceam lui Marino un reproş destul de brutal (de care acum îmi e puţin ruşine), şi anume că adesea îşi publică unul şi acelaşi text în două rînduri cel puţin, deci că îşi permite unele speculaţii comerciale nu tocmai curate. Ideea rămînea doar aşa, ca o ameninţare vagă, ca un gînd căruia cîndva, cineva ar putea să-i dea curs; reproşul era totuşi cam brutal, pentru că Marino tocmai din asta trăieşte, scrisul constituie singura lui sursă de venituri. Pentru a atenua cruzimea reproşului, îl învăluisem într-un potop de vorbe, ceea ce dumneavoastră aţi sesizat deîndată şi aţi sancţionat, pe bună dreptate; şi cu restul pasajelor eliminate aţi avut întotdeauna dreptate, astfel încît – departe de a vă fi atins de vreun „nerv“ – aţi dat articolului tocmai nervul care îi cam lipsea. Prin urmare, nu numai că nu am ce să reproşez, dar vă sînt chiar recunoscător.

În ceea ce-l priveşte pe Marino, încă nu am aflat cum a reacţionat la lectura articolului (sînt convins că ştia deja ceva în legătură cu el); am înregistrat însă cu uimire reacţia celorlalţi. Ei bine, închipuiţi-vă că ieri nu am fost aproape în stare să discut cu cineva (an trecut pe la Tribuna, să le aduc aminte de onorariile dumneavoastră); toată lumea m-a evitat, nu pentru că mi-ar fi dezaprobat articolul (le ştiu foarte bine adevăratele sentimente faţă de Marino), ci de teamă că Marino aflînd că au fost văzuţi discutînd cu mine, în ziua apariţiei articolului – să nu le pună cumva la îndoială credinţa. Iată natura ultimă a raporturilor lui Adrian Marino cu lumea literară a Clujului; notaţi, vă rog, că pînă şi tinerii au ajuns să se integreze acestei atmosfere. Marino le reproşase celor de la Echinox necuviinţa de a nu fi pomenit numele D. Sale niciodată de la apariţia revistei pînă acum. Lucrurile s-au petrecut întocmai cum vă spun, într-una din şedinţele Cercului de Studii pe care îl conduce Marino însuşi; urmarea a fost că Ion Pop i-a asigurat pe loc asupra unui interviu ce i se va lua în curînd. Iar – în numărul 3 al revistei – aţi citit probabil şi Dumneavoastră cronica pe care Petru Poantă-o face la Modern…, şi în care prezenţa lui Adrian Marino în critica românească este asemuită unui… miracol.

În treacăt fie spus, am citit scandalizat comentariul lui Eugen Simion la Cearta lui Piru; d-l doctor Piru o să se transforme în curînd într-un fel de victimă a unor spirite prea puritane. În Cearta, scandalul nu este cîtuşi de puţin de ordin-moral, ci de ordin estetic; ce credeţi, n-ar fi bine să scriu – eventual la Tribuna – un articol despre Cearta? Mă încearcă puţină jenă totuşi; lovitura n-ar fi poate prea cinstită, date fiind dificultăţile administrative prin care trece – după cum am auzit – Piru în clipa de faţă. Aştept sfatul dumneavoastră…

În privinţa onorariilor, nu am putut face altceva decît să-i amintesc şi lui D.R. Popescu, şi lui Ion Vlad că se afla într-o situaţie dintre cele mai penibile; au promis că se vor interesa. Ceva tot trebuie să fie însă în neregulă, pentru că onorariile pentru numărul 6 şi 7 au fost plătite celorlalţi colaboratori; onorariile Tribunei le plăteşte ESIP-ul, iar nu „fondul literar“, cu toate acestea s-ar putea să se fi ajuns la o înteţegere între ele două, în legătură cu datoriile pe care le aveaţi la fond. Mi-e teamă că în Popescu puneţi speranţe zadarnice, aşa încît nu ar strica, desigur, un telefon la ESIP; în ceea ce mă priveşte, eu o să-i bat la cap aici, pînă la exasperare. Nu trebuie să bănuiţi direcţia revistei de rea-voinţă faţă de dumneavoastră, ci numai de totală dezorientare, la nişte oameni cu o experienţă redacţională dintre cele mai recente. Presupun că asta nu constituie totuşi o consolare valabilă; practic, numai ESIP-ul v-ar putea da o explicaţie mulţumitoare (administratorul Tribunei susţine că dînsul a înaintat tot ceea ce trebuia înaintat). În orice caz, deîndată ce aflu ceva, o să vi-l aduc la cunoştinţă în cel mai scurt timp.

Pînă atunci, rămîn al dumneavoastră, cu stimă,

Liviu Petrescu

[V]

Cluj, 17 ian. ’71

Stimate domnule Manolescu,

Îngăduiţi-mi, înainte de orice, să vă mărturisesc bucuria deosebită pe care am încercat-o la primirea scrisorii dumneavoastră; îmi închipuiam că-mi va fi peste măsură de greu să înving anumite rezerve şi reţineri – la care, de altminteri, aveaţi tot dreptul – şi să vă conving de deplina mea sinceritate. Dar tonul atît de deschis şi de amical al răspunsului dumneavoastră m-a eliberat de orice temeri anterioare şi mi-a confirmat încă o dată că sînteţi acel om superior, acel spirit de excepţie pe care l-am bănuit din totdeauna.

Am citit cu încîntare profesiunea dumneavoastră de credinţă; am recunoscut destul de lesne cîteva principii, cîteva „propoziţii teoretice“ (cum vă place să le spuneţi), pe care le-aţi expus şi cu alte prilejuri (mai cu seamă în Lecturi infidele), însă am impresia că niciodată nu aţi făcut-o cu atîta claritate şi precizie. Am înţeles că ţineţi mai presus de toate la delimitarea celor două planuri ale operei literare, la separarea „celor două realităţi ale ei“, pe care, din păcate, atît de mulţi le mai confundă încă; dumneavoastră distingeţi în primul rînd o „structură externă, fizică“ a operei (subiectul, ritmul, imaginile etc.) – însă mult mai importantă vi se pare cea de a doua realitate, una pe care nu trebuie să o căutăm în planul „edificiului aparent“ şi finit al operei, o realitate lipsită prin urmare de caracter formal, şi pe care dumneavoastră o numiţi „existenţa interioară latentă“ sau „realitatea nevăzută“. Consideraţi apoi – şi pe bună dreptate – că atenţia criticii s-ar cuveni să se îndrepte mai întîi asupra acestui de al doilea aspect; cel puţin acesta cred să fie sensul frazei dumneavoastră; „valoarea este o existenţă care nu se impune unanim (critica s-ar vedea desfiinţată) şi trebuieşte în-fiinţată“. D-le Manolescu, mi-ar face o mare plăcere dacă mi-aţi îngădui o contribuţie amicală la teoria pe care o susţineţi; cred că vă pot oferi cîteva argumente noi în sprijinul acestor teze, argumente pe care aveţi libertatea să le folosiţi, dacă apreciaţi că ele vă convin cu adevărat. Mă gîndesc că distincţia pe care o operaţi între „cele două realităţi“ ale operei (distincţie pe care eu o socotesc de o mare subtilitate) s-ar impune cu mai multă uşurinţă (chiar şi celor înclinaţi spre „comentarii neînţelegătoare“, din pricina cărora v-aţi necăjit atît), dacă v-aţi raporta la distincţia (foarte înrudită cu a dumneavoastră) pe care o face Heidegger (în Fiinţa şi timpul) între „fiinţă“, pe de o parte, şi „existenţă“, pe de altă parte; supun examenului dumneavoastră cîteva citate edificatoare din această carte, pe care o am în traducere franţuzească. „«L’être» ne peut, en effet, être compris comme un étant“; „L’être de l’étant n’«est» pas lui-même un étant“; „Dans la question de l’être, l’objet interrogé n’est rien d’autre que l’étant lui-même. Celui-ci sera donc interrogé quant à son être“; etc.

Confesiunea dumneavoastră îmi dă îndrăzneala să vă fac şi eu una; mă simt dator, de fapt, cu o asemenea confesiune – o să înţelegeţi îndată de ce. În cartea mea, Realitate şi romanesc, am consacrat un întreg capitol final încercării de a-mi explica intenţiile; vă mărturisesc însă că nu am fost sincer pînă la capăt. Gîndurile mele adevărate vi le împărtăşesc doar acum, şi numai dumneavoastră. Am socotit că literatura tradiţională (recte: literatura realistă) arată o preocupare nediferenţiată pentru întreaga sferă a „realului“, pe care se străduieşte apoi să o descrie cu maximum de fidelitate de care este capabilă. Spre deosebire de literatura de factură tradiţională, scriitorii de care m-am ocupat eu aduc cu ei o perspectivă mult mai nuanţată asupra lumii; se descoperă astfel că numai anumite aspecte ale realului posedă cu adevărat o valoare de realitate, pe cînd celelalte aspecte – în ciuda caracterului lor indestructibil – pot foarte bine să fie considerate drept „ireale“. Cu alte cuvinte, am pornit de la o posibilă lipsă de coincidenţă între conceptul de „real“ şi conceptul de „realitate“, disociere care – uimitoare potrivire! – mi-a fost sugerată, ca şi dumneavoastră, de Hegel; în paragraful 6 al Introducerii la Logica sa, Hegel subliniază că „o considerare judicioasă a lumii desprinde deja, în vastul domeniu al existentei externe şi interne, ceea ce e numai apariţie trecătoare şi lipsită de semnificaţie, de ceea ce merită în sine cu adevărat numele de realitate“. Şi, cîteva rînduri mai departe: „În viaţa obişnuită numim uneori realitate orice ne vine în minte, eroarea, rău1 şi tot ce intră în această categorie, precum şi orice existenţă, oricît de degradată şi de trecătoare. Dar, chiar pentru felul obişnuit de a vedea, o existenţă întîmplătoare nu merită numele emfatic de realitate“. Bineînţeles, fiecare din cei şapte scriitori comentaţi de mine va delimita în alt mod, absolut personal, zona de realitate a realului, de zona de irealitate. Este adevărat, în Problema realităţii am pretins că mă interesează în fond specia romanului psihologic, însă acesta a fost doar un gest de prudenţă, un reflex de apărare, întrucît teza posibilei irealităţi a existenţei nu mi s-a părut absolut ireproşabilă din punct de vedere materialist. Evident însă că pretextul „romanului psihologic“ era cu totul neserios şi mă mir nespus că vreun critic perspicace şi binevoitor nu mi-a imputat faptul că am introdus într-un studiu „consacrat romanului psihologic“ şi scriitori de factura lui Mateiu Caragiale şi chiar Duiliu Zamfirescu. M-am expus totuşi unui alt reproş, şi anume că nu era cîtuşi puţin nevoie să vin eu, pentru a se afla că literatura română a excelat în „romane psihologice“. Mă rog…

D-le Manolescu, închei aici această lungă şi – mi-e teamă – cam obositoare scrisoare; o închei însă cu speranţa că o veţi lua drept ceea ce ea este de fapt, şi anume ca pe un mesaj de prietenie.

Primiţi, vă rog, din nou, asigurarea simpatiei mele celei mai vii şi a unei foarte înalte preţuiri,

L. Petrescu

P.S.: Sper că nu v-aţi supărat pentru faptul de a vă fi scris aceste rînduri la maşină, însă m-am dezvăţat de prea multă vreme să mă folosesc de sculele obişnuite.

L. P

Colaţionare şi revizie filologică: Oana Goia

^[1]   Trimitere la volumul Dostoievski, apărut la Editura Dacia, Cluj, 1971.