Nicolae Oprea, „Elegiile didactice“ ale poetului disident

Poetul, eseistul şi traducătorul erudit Dinu Flămând s-a format în climatul de emulaţie spirituală al revistei studenţeşti Echinox, editată de Universitatea clujeană. S-a afirmat editorial în 1971 cu grupajul poetic Apeiron, la debutul simultan cu colegii de promoţie filologică Adrian Popescu (Umbria) şi Ion Mircea (Istm). Tustrei sunt creatori de spaţii poetice originale, dar Dinu Flămând se evidenţiază prin filonul filosofic al poeticii sale. Pentru el, „apeironul“ reprezintă o marcă a „indeterminatului“, cum definea filosoful Anaximandros acest principiu al devenirii, echivalent cu totalitatea celor patru elemente cosmologice (cer, apă, pământ, foc). Substanţa care formează cosmosul poetic este percepută astfel ca o masă omogenă, fără început şi sfârşit, infinită în spaţiu şi în veşnică mişcare prin labirintul universului. În acest sens aş spune că autorul se vădeşte în volumul debutului un poet al indeterminării fiinţei în univers, ilustrând în creaţia sa etapele tainice ale devenirii. După debutul încununat cu Premiul „Mihai Eminescu“, poetul rebel în manifestările culturale n-a mai publicat decât trei volume din cauza cenzurii comuniste: Poezii (1974), Altoiuri (1976) şi Stare de asediu (1983). Cum se va consemna în Notele bio-bibliografice anexate la antologia lirică de mai târziu Stive de tăcere din 2011: „În acea perioadă, supravegherea ideologică se înăspreşte, iar Dinu Flămând se refugiază în comentarii critice şi traduceri, pentru a evita desele intervenţii ale cenzurii în poemele sale“. În februarie 1989, plecând în străinătate în calitate de traducător, Dinu Flămând alege conştient calea exilului şi obţine azil politic în Franţa.

Viteza trecutului. Elegii didactice (Ed. Tracus Arte, 2026; ilustraţii de Mircia Dumitrescu) este un volum de sinteză tematică şi stilistică, reflectând imaginea complexă a poetului rebel ajuns la maturitate deplină (n. 1947). În discursul poetic original, Dinu Flămând combină ingenios amintirile din copilărie şi tinereţe proiectate pe ecran ideatic anticomunist, impresii poematice de călătorie pe mapamond, „elegii didactice“ despre precursorii filosofi ori scriitori sau evocări lirice livreşti, arte poetice şi, mai rar, poezii de dragoste (precum I-am promis…sau Cântec de amor neutrino). Grupajele poetice în serii tematice distincte sunt răsfirate de-a lungul volumului, uzând de corespondenţa dintre biografie şi istorie. Seria de poeme satirice despre copilăria în regimul comunist, nutrită din amintiri, este inaugurată ironic în Lacrima, cu imaginea bunicului: „Am mai ratat o dată (sau chiar de mai multe ori)/ acest poem a cărui substanţă obscură/ se umfla în mine inexplicabil…/ A plâns sau mi s-a părut/ că s-a prelins o lacrimă pe obrazul/ bunicului în acea toamnă când revenit/ de la şcoală cu cravata de pionier la gât/ şi înţepenit smirnă i-am dat salutul milităreşte/ una din lozincile scrise cu var/ pe gardurile satului nostru?/…/ aşadar tot nu ştiu/ dacă o lacrimă i-a scăpat bunicului/ când şi-a dat seama că mă pierdea/ definitiv iar eu de el mă îndepărtam/ captiv al noii istorii ca un păianjen/ în bula timpului dus de ape….“ Într-un poem exemplar şi uşor parodic (Câine muşcându-şi coada) este rememorată polemic existenţa mizeră a familiei sale în anii imediat postbelici, subjugată de regimul totalitarist: „Vine o vreme când simţi aerul infectat/ de ticăloşia şi răutatea repetitivă a celora/ de care vieţile noastre depind ca şi când nici/ nu ne-ar aparţine nouă“.

Poetul revoltat rememorează şi revine la tema anticomunistă într-un poem de mai târziu Memorie radioactivă, înaintând spre prezent, într-un limbaj coroziv, orientat spre pamflet: „toate stocate de-atunci în memoria mea radioactivă/ împreună cu silnica «necesitate înţeleasă» prin care/ partidul unic se credea îndreptăţit să se ocupe/ de libertatea mea imperfectă nu tocmai necesară/ iar eu să accept de bunăvoie ciuntirea ei/ căci prea umil-îngrijorată şi inadaptabilă la utopia/ neo-hegeliană a comunismului dialectic (el vag sfios la începuturi, dar repede mânuind cu abilitate măciuca/ imperială de autoritate staliniană) – de unde apoi şi/ «suveranitatea limitată» de marcă brejneviană“. Exprimând reacţia anticomunistă acidă care i-a determinat părăsirea patriei, din suita poemelor de acest gen remarcabile sunt şi Cofraje („Lampa lui Ilici ne intra aşadar în casă/ mare vorbă de vremuri noi pentru vremuri noi“), De astă dată, Lucrări de întreţinere, Război şi pace şi Siracuza.

Din grupajul impresiilor poematice de călătorie, elaborate sub semnul cunoaşterii, se desprind Capcană pentru vânturi, Capela dos Ossos, Capete de olmeci şi Cărţile morţilor. Dar şi Carver, cu referinţă la titlul volumului actual: „Intempestiv şi fără urmă de ezitare el/ marchează viteza fulgerătoare a trecutului/ chiar în momentul când fulgerul a trecut – şi te orbeşte/ sclipirea frazei juste ce se descarcă/ între cuvinte ca între doi nori invizibili/ din Oregon/ îngropaţi în adâncul cerului…“. Din această serie tematică, satiric este conceput, în schimb, Eu de vorbirea limpede…, în care poetul peregrin descrie participarea la o manifestare literară internaţională din America, la Yowa City. Prilej spre a-şi exprima concepţia poetică: „Eu de vorbirea prea limpede nu mă tem/ deşi înfumurarea poate lua şi ea proporţii/ când vorbirea articulată se umflă în pene/ imaginându-şi că ea ar cuprinde totul;/ nu de asta mă simt eu stingher/ în mulţimea versificatorilor care îşi iau elan/ să spună că nu spun nimic fiindcă totul/ ar trebui – chipurile – să fie dedus din greutatea/ de-a spune ceea ce nu se spune dar este dibuit/ la întâmplare…“. Tonalitatea satirică revine în finalul poemului, odată cu întoarcerea acasă: „Eu urmând să revin într-un stat cu văcari/ comunişti prin părţile mele răsăritene/ (unde literatura era musai angajată/ de partid şi de stat şi chiar de primarul satului/ să pască vacile cel puţin)“.

Ciclul „Elegiilor didactice“ propriu-zise este inaugurat prin poemul meditativ De rerum natura, pornind de la opera lui Lucreţiu indicată în titlu, descrisă în cel mai lung poem al volumului (13 pag.), unde se îmbină lirismul şi tendinţa analitică cu suport ştiinţific. Aşa se vădesc şi versurile din începutul poemului: „I s-a spus poem ştiinţific sau didactic/ (fizic, canonic şi etic) dar la Lucreţiu înainte de toate/ e poezie imensă şi sapienţială epopee unde palpită/ un substrat melancolic cu exaltări şi depresii ascunse/ şi crize de pesimism re-înseninat sau devenit/ viguros elan împrospătat în aceşti peste şapte sute/ de hexametri dactilici epici şi lirici bucolici elegiaci/ cosmici ori şi bătând uneori pasul în colbul/ pisălogelii…“. Fără ca autorul acestor „Elegii“ să ignore contribuţia spiritelor înrudite, precum Hesiod, Vergiliu, Horaţiu. Admiraţia lui Dinu Flămând înclină către Vergiliu, „cel supra-epopeic“. Profilul spiritual al poetului roman este prezentat ca atare: „Dar minunat e instinctul acestui/ arhitect epic când ia pământul şi îl frământă în pumnii poemului“; „altfel viaţa palpită la el/ oferindu-şi metamorfozele şi deschizând larg/ sufletul poetul/ îndemnându-l să scormonească/ diversitatea din jur“. În alte poeme sunt evocaţi scriitori iluştri în profiluri livreşti admirative, începând cu Unul numit Anaximandru. Apoi: Rilke şi Pessoa (Sfaturi către un bătrân poet), Lucian Blaga (Mirajul unui dulce fruct), Heidegger (Proiectat/ Întârziat), Sylvia Plath (Marşul frontierelor), Serghei Esenin (Război şi pace – „El fugise de la Odessa eu de la Bucureşti/ iar când simţeam în buzunare «pognon» ecluzam şi noi/ nişte vinuri feciorelnice de Alsace/ (evident că gâtlejurile noastre aveau anumite denivelări/ după seceta comunistă a fiecăruia)“) şi Marin Sorescu (sub acest titlu). Cu accente elegiace aparte sunt evocaţi scriitorii trecuţi în nefiinţă în poemul Cimitir, de la Julio Cortazar până la Leonid Dimov, Petre Stoica şi Ioan Es. Pop. Evocând spre final, cu tristeţe melancolică, figura emblematică a mamei din satul natal Susenii Bârgăului: „Iar cu mama comunic îndeobşte prin susurul râului/ ce trece pe lângă cimitirul din satul nostru/ dar numai când ea mă cheamă precum azi-noapte/ din nou la patru şi jumătate; şi mi se mai întâmplă/ uneori să mă ascult/ eu pe mine total năuc ca atunci când o umilinţă/ bine ascunsă-n trecutul meu apare în uşă brusc/ prefăcându-se că nici n-ar fi revenit“.

Spre finalul antologiei recente, autorul Vitezei trecutului conturează ars poetica personală în registru ludic şi (auto)ironic, impregnat de melancolie, în Vântul ce împrăştie seminţele norilor: „poezia începe/ totdeauna de la sfiala de a vorbi cu sine/ chiar despre sine cu sau fără iubire/ de sine şi tot acolo sfârşeşte/ când o ceaţă melancolică/ îţi polenizează/ sufletul;// iar atunci cineva cum ar fi eul personal/ cu punga doldora îl plăteşte/ pe trubadurul-eu-auctorial/ să înalţe un cântec sub balconul iubitei/ sale chiar pentru sine însuşi…“. Poet original şi multivalent în inventivitatea metaforică, reflectând indeterminarea fiinţei umane în labirintul existenţial, Dinu Flămând şi-a perfecţionat simţul estetic prin traducerile din lirica universală. Dar şi în eseistică, cum o dovedeşte în studiul din 1979, Introducere în opera lui G. Bacovia. El se situează firesc în prim-planul valoric al liricii contemporane.