„Premiile Nobel pentru literatură nu le iau scriitorii, ci popoarele lor“

Poate poezia salva lumea? este volumul cel mai recent semnat de Ana Blandiana, apărut la Editura Humanitas, în ultima parte a anului 2025. O carte de interviuri pe care autoarea – personalitate de prim rang a literaturii actuale – le poartă cu diverşi jurnalişti culturali din spaţiul european, din SUA, din Mexic sau din America de Sud, puse sub un titlu provocator, ce cuprinde în interogaţia sa speranţa tocmai în poezie pentru tulburea lume de astăzi. O carte ce dezvăluie totodată, în planul raportărilor – şi o spune Ana Blandiana însăşi în precizările preliminare ale volumului – un portret ilustrând viaţa şi propria operă, dar şi, în egală măsură, un portret al ţării de care îşi leagă propriul destin. Putem găsi, ca atare, în paginile acestui volum, teme subsumate unui astfel de portret impozant şi complex. Despre câteva dintre acestea am putut vorbi în rândurile de faţă şi îi mulţumim pentru amabilitatea de a accepta o astfel de conversaţie în paginile revistei noastre. (Ş.M.)

Ştefan Melancu: Dragă Doamnă Ana Blandiana, v-aş întreba mai întâi despre titlul cărţii, păstrat dintr-una dintre conferinţele dumneavoastră despre poezie şi la care vă referiţi în mai multe rânduri în interviurile cărţii, inclusiv în cel final. Venind, cronologic, după Integrala poemelor, ediţia a doua, 2023, după tulburătorul jurnal Mai-mult-ca-trecutul, din acelaşi an, şi după volumul de poezii Se face linişte în mine, 2024 (despre care am scris într-unul din numerele Apostrof-ului, aşezându-l sub titlul Metafizica poeziei), cum înţelegeţi dumneavoastră înşivă cartea de faţă? E un bilanţ al propriei vieţi, al credinţelor împărtăşite şi al operei, supuse imaginii timpului şi diverselor interpretări?

Ana Blandiana: Oricât ar părea de sfruntată sau chiar absurdă, mi-am pus această întrebare de multe ori şi de mult timp şi în cele din urmă i-am şi răspuns afirmativ, nu numai pentru că mă încăpăţânam să descopăr explicaţia faptului că „acel ceva plăpând, înaripat şi sacru“ – cum numeşte Platon poezia – nu poate fi înfrânt de timpul care este în stare să înfrângă orice, dar şi pentru că am descoperit, tulburată, că în condiţii extreme, atunci când îşi simt ameninţată însăşi esenţa umanităţii, oamenii recurg la poezie ca să poată rezista. Exemplul rezistenţei prin poezie din închisorile comuniste din România deceniilor 5 şi 6 ale secolului XX este elocvent în acest sens. Iar dacă asta s-a întâmplat în trecut, logica îmi spune că s-ar putea întâmpla şi în viitor, ba chiar mai mult, că în prezenţa atâtor pericole care ne ameninţă condiţia umană azi (de la noua ordine mondială a dictaturilor la inteligenţa artificială!) poezia ar putea fi privită şi cultivată ca un mijloc de salvare.

Ş.M.: Interviurile, 36 la număr, acoperă o perioadă de şapte ani, excepţie făcând unul singur, cel cu care deschideţi cartea. Locul acestuia nu este însă deloc întâmplător, întrucât, oferit publicaţiei Notre Europe, Bruxelles, 2008, la puţină vreme după integrarea noastră în Uniunea Europeană, se constituie, aş zice, ca un prolog la câteva dintre temele mari pe care le desfăşuraţi în paginile ce urmează: biografia dumneavoastră, poezia şi anii comunismului, destinul individual şi al specificităţii noastre ca popor, alături de raportările la spaţiul european, spiritual, şi geografic – titlul pe care îl poartă interviul fiind „Istoria este mai ales geografie“. Rămânând la acest ultim aspect, sunt istoria şi geografia, ca destin şi ca aşezare a noastră în această parte a lumii, în continuare piedici insurmontabile pentru noi?

A.B.: Nu ştiu dacă sunt insurmontabile, dar e sigur că există în continuare: într-o lume în care toate se schimbă din ce în ce mai rapid, geografia rămâne neschimbată, iar nouă nu ne rămâne decât să continuăm să inventăm metode de a ne realiza destinul în timp ce peste capetele noastre se bat munţii în capete. Chiar dacă Europa nu mai are strălucirea care ne orbea când o priveam din întunericul dictaturii, nu putem nega că visul nostru secular (vezi Dinicu Golescu) de a fi europeni s-a îndeplinit nu doar pentru că, prin Uniunea Europeană, avem acelaşi destin cu ea, ci şi pentru că avem azi aproape toate calităţile şi păcatele ei, iar definiţia Europei nu ţine nici de forţă, nici de bogăţie, ci de cultură.

Ş.M.: Destinul dumneavoastră ca scriitor circumscrie, în interviurile de faţă, mari teme la care reveniţi deseori şi asupra cărora aş vrea să ne oprim – măcar asupra unora dintre ele, atât cât ne îngăduie spaţiul –, teme precum distrugerea memoriei spirituale şi opresiunea politică, anii cenzurii comuniste şi rezistenţa prin cultură, libertatea individuală şi colectivă, refacerea societăţii civile în deceniile postcomuniste, noile ideologii şi degradarea morală, noul statut al literaturii şi, în speţă, al poeziei. Vorbind, de pildă, despre memoria spirituală şi despre politicul sub care ne aşezăm astăzi, în ciuda structurii dumneavoastră dintotdeauna optimiste, sunteţi chiar îngrijorată. Există, totuşi, măcar un motiv să nu ne îngrijorăm în evoluţia lumii actuale? Cum, în ce sau în cine să ne mai încredem?

A.B.: Nu mi s-a pus niciodată o întrebare mai pesimistă. Şi nici răspunsul meu nu are cum să fie optimist. Nu, nu cred că există azi vreun motiv pentru care viitorul să nu ne îngrijoreze. Chiar şi adevărul salvator potrivit căruia, oricât de îngrozitor ar fi totul, femeile vor continua să nască copii, este neliniştitor pentru că, de fapt, cea mai mare problemă a lumii actuale este că suntem prea mulţi pe pământ. Şi totuşi, în condiţii ciudat de asemănătoare, la sfârşitul imperiului roman totul a fost luat de la capăt prin credinţa în vestea cea bună (în greaca veche, evanghelia) care introducea în istorie dragostea (pentru aproapele tău) care a rezistat, cel puţin teoretic, 20 de secole, până la apariţia urii drept combustibil al istoriei: ura de clasă, ura de rasă.

Ş.M.: Václav Havel, pe care l-aţi întâlnit şi pe care îl amintiţi la un moment dat, vorbea, într-un eseu celebru de la sfârşitul anilor ‘70, Puterea celor fără de putere, despre mistificarea impusă de politic în viaţa individuală şi societală, despre raportul dintre „viaţa în minciună“ şi „viaţa în adevăr“, şi, implicit, despre „omul demoralizat, omul singur, abandonat, izolat“. Sunt, de altfel, toate aceste determinaţii foarte cunoscute de dumneavoastră, şi le regăsim în cartea de faţă, alipite inclusiv timpului actual, în diverse alte formulări. V-aş întreba, în continuarea întrebării de mai sus: În ce mod ne mai putem proteja împotriva răului istoriei şi, deopotrivă, al lumii?

A.B.: Nu cunosc o soluţie colectivă, dar ştiu una individuală: să încercăm fiecare nu doar să devenim mai buni, ci şi să fim mai buni cu ceilalţi. Cred că, asemenea poeziei, bunătatea ar putea salva lumea. Cred că se poate rezista împotriva urii prin bunătate. Întotdeauna m-am mirat de ce există atâţia oameni răi, când e mult mai simplu să fii bun.

Ş.M.: Sunteţi recunoscută prin dimensiunea etică a operei dumneavoastră, ca şi prin intransigenţa faţă de încă neorânduiala noastră, alături de angajamentul civic de refacere a societăţii civile şi de reconstrucţie a democraţiei după 1989 – în deceniul sinucigaş, cum îl numiţi, şi despre care vorbiţi în mai multe rânduri în paginile cărţii de faţă. Mai este loc de etică astăzi, inclusiv în ceea ce ţine de viaţa noastră socială, nu doar politică?

A.B.: Speranţa – care întotdeauna moare ultima – cel puţin speranţa mea, la care nu am renunţat niciodată, este că etica îşi va găsi un loc în viaţa publică şi politică şi că aceasta va creşte nu din idealism, ci din motive pragmatice, din concluzia logică a istoriei că nicio societate nu poate rezista fără contrafortul unei structuri morale.

Ş.M.: Pentru a reveni la titlul interogativ sub care aşezaţi interviurile, poate fi încă poezia o salvare pentru lumea actuală? Sau o locuire, în sensul celebrei vorbe a lui Hölderlin – în chip poetic locuieşte Omul –, locuirea sub limba ca stăpână a omului şi sub „măsura“ celor „cereşti“, pentru a prelua câţiva termeni din cunoscuta interpretare a lui Heidegger, din Originea operei de artă? Nu uit că un poem din volumul Refluxul sensurilor, pe care l-aţi publicat în 2004, poartă titlul Hölderlin…

A.B.: M-a fascinat încă din adolescenţă nu doar poezia, ci şi viaţa lui Hölderlin, cei 40 de ani de părăsire a raţiunii şi de ieşire din realitatea celorlalţi. M-a fascinat mai ales felul cum, în lipsa hârtiei, scria versurile noi peste cele vechi, ca într-un exerciţiu de anulare absolută a sensului în numele a ceva de neexprimat. Văzută din afară, pentru această viaţă locuirea de către poezie nu pare o salvare. Dar cine are îndrăzneala să bănuiască măcar cum se vedeau lucrurile văzute dinăuntru?

Ş.M.: Mai este, deci, chip de locuire poetică astăzi, Doamnă Ana Blandiana? Într-un timp marcat poate mai mult ca niciodată de deficitul moral, cum îl numea Cardinalul Ratzinger, viitorul Papa Benedict al XVI-lea, într-o semnificativă conferinţă de la începutul anilor 2000, vorbind despre maladiile lumii actuale. Daţi-ne o metaforă în care să ne îmbrăcăm mintea şi inima în faţa acestei singurătăţi morale ce marchează timpul actual…

A.B.: Pentru a putea ieşi din derută ar trebui să începem prin a defini termenii. Noţiunile de Bine şi de Rău şi-au pierdut în ultimul timp definiţiile. Autorii poemelor care acoperă tavanul şi pereţii sălii „Poezia în închisoare“ din muzeul de la Sighet ştiau mult mai bine decât noi ce este Binele şi ce este Răul şi, mai ales, cât de important este misterul care le desparte, la fel de tulburător ca misterul poeziei. Ei erau salvaţi nu de poezie, ci de credinţa lor în puterea ei.

Ş.M.: Este, aşadar, poezia o cale de salvare pentru noi, aşa cum prinţul Mîşkin credea în frumuseţea ce va salva lumea? Şi cum însăşi dumneavoastră speraţi, gând prezent în discursul de întâmpinare a prestigiosului Premiu Prinţesa de Asturia pentru Litere pe care l-aţi primit în 2024, de care amintiţi în interviuri, premiu înţeles ca o încununare deplină a propriei opere, vorbind, între altele, despre rostul poeziei în lumea de astăzi…

A.B.: Am vorbit în acel discurs cu maximă audienţă despre rezistenţa prin poezie din închisorile comuniste româneşti nu numai pentru că folosesc întotdeauna orice prilej pentru a face cunoscut acest fenomen unic în lume şi aproape miraculos din istoria noastră, ci şi pentru a convinge şi a pleda pentru rezistenţa prin poezie azi, din moment ce ea a fost posibilă şi a funcţionat în condiţii mult mai grele.

Ş.M.: Sunteţi tradusă în nenumărate limbi, fiind, între poeţii noştri contemporani, numele cel mai prezent în bibliotecile lumii. V-aş întreba în ce mod credeţi că imaginea pe care o impuneţi în afara ţării, prin interviurile redate aici, poate ajuta perceperea literaturii noastre în afara graniţelor?

A.B.: De ce n-aş crede, din moment ce, în mod evident, în ultimele decenii cunoaşterea literaturii române în lume se află pe o pantă ascendentă, există mult mai mulţi scriitori români traduşi azi decât acum un sfert de veac şi succesul lor nu are cum să nu contribuie la imaginea corectă a României? După cum aţi văzut, în interviurile despre care vorbim, întrebările despre mine şi cărţile mele se împletesc cu întrebările despre ţara din care vin, iar răspunsurile încearcă să plaseze imaginea corectă a României în rama imaginii europene – la fel de dramatică – pentru a o face comprehensibilă.

Ş.M.: Este în continuare Nobelul un deziderat pentru literatura noastră? L-ar fi meritat în deceniile comuniste mai ales Blaga, dar şi Arghezi, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu poate, iar în anii din urmă se tot aşteaptă în spaţiul nostru numele lui Mircea Cărtărescu (despre care vorbiţi admirabil într-unul din interviuri), alături de numele dumneavoastră. Încheind conversaţia noastră, spuneţi-ne, vă rog, cunoscând politica europeană culturală – inclusiv prin recentul turneu întreprins în Franţa – ce anume ne lipseşte, ce piedici sunt de neevitat?

A.B.: Ne lipseşte capacitatea clasei politice de a înţelege că, de fapt, cultura este singurul domeniu în care suntem cu adevărat competitivi şi că, aşa cum se întâmplă în cazul Poloniei, de exemplu, statul însuşi trebuie să se implice în sprijinirea ei. Raportul dintre literatura poloneză (5 premii Nobel) şi cea română (niciunul) nu este în realitate de 5 la 1, dar nouă ne lipseşte în mod oficial preocuparea de a ne face respectaţi pentru suferinţele la care ne-a supus istoria din care s-a născut literatura. Premiile Nobel pentru literatură nu le iau scriitorii, ci popoarele lor.