Răzvan Voncu, Realismul socialist şi „progresismul“ literar: convergenţe stranii

La prima vedere, alăturarea celor două sintagme pare forţată. Sau, în cel mai bun caz, e o maliţiozitate şi o extrapolare – de evidentă rea-credinţă – a unor legături irelevante între ideologia comunismului în expansiune şi părinţii aşa-zisului progresism cultural: mişcarea hippy, stânga universitară americană şi structuraliştii europeni.

Dar… Ca intelectual căruia nu-i plac alinierea şi conceptele înghiţite de-a gata, am fost frapat de similitudinile de comportament şi de limbaj între corifeii stalinismului, de ieri, şi campionii corectitudinii politice în cultură, de azi. O paralelă între cele două momente ale istoriei noastre literare postbelice s-a impus de la sine.

Prima similitudine de structură dintre realismul socialist şi „progresismul“ literar constă în înţelegerea heteronomistă a artei. Pentru reprezentanţii „sensului unic“ în cultură, literatura era o unealtă în mâinile scriitorilor „cu concepţiile politice cele mai avansate“, cu ajutorul căreia aceştia participau la construirea socialismului, prin mobilizarea maselor şi răspândirea în mijlocul lor a „ideilor progresiste“. Pentru „progresiştii“ de azi, literatura este un instrument de comunicare, iar textul, un vehicul susceptibil să poarte cu el „călători frauduloşi“, de natură ideatică, în măsură să infesteze societatea cu mesaje menite să o ţină captivă în discursul discriminator al capitalismului. Nici unii, nici alţii nu-şi pun problema utilizării diferite a limbajului, în literatură, şi a efectelor pe care această utilizare diferită (intranzitivă, spune Vianu) le poate avea asupra inteligibilităţii textului. Si, implicit, a efectelor sociale pe care ideile conţinute în opera de artă le pot avea cu adevărat. Nepunându-şi problema specificului literaturii, care e primatul esteticului, o capodoperă sau o operă lipsită de valoare sunt tratate la fel de către realist-socialişti şi „progresişti“: ca anexe ale discursului social-politic.

O consecinţă directă a acestei concepţii heteronomiste asupra artei este contestarea axiologiei literare (sau, mai simplu spus, a noţiunii de valoare în interpretarea operei literare). „Să respingem axiologia! Să respingem noţiunea burgheză de valoare, în numele căreia criticii trecutului au condamnat şi marginalizat scrierile progresiste“, clama stomatologul Ion Vitner la Congresul Scriitorilor din Republica Populară Română, din 1956. Tot aşa, în numele imponderabilităţii conceptului de valoare şi al imposibilităţii măsurării ei cu un cântar scientist, „progresiştii“ propun (iar acolo unde pot impun de-a dreptul) renunţarea la valoarea estetică – considerată un subterfugiu prin care „capitalismul în criză“ doreşte să-şi prezerve structurile – şi înlocuirea ei cu conceptul de funcţionalitate. Altfel spus, dacă trei bare de fier forjat sudate arbitrar pot fi propuse unor privitori ca operă de artă, ele chiar sunt o operă de artă.

Contestarea ideii de valoare estetică a fost demersul prin care şi realiştii socialişti, şi „progresiştii“ au încercat să schimbe, forţat sau subversiv, canonul. Dacă nu valoarea estetică este esenţială, ci funcţionalitatea social-politică a textului, să-i eliminăm pe X, Y sau Z, culpabili de a fi „burghezi“, „naţionalişti“, „macho“ sau de-a dreptul „fascişti“, şi să-i înlocuim cu A, B şi C, care sunt „progresişti“. Există, între cele două tentative de fraudare a canonului, stranii transcendenţe. A vorbi critic, astăzi, despre poezia lui Goga, despre publicistica lui Ioan Slavici sau despre memorialistica lui Nichifor Crainic – chiar pentru a denunţa explicit ideile, erorile şi faptele lor reprobabile – e la fel de inoportun ca în anii 1950.

Şi aceasta, deoarece, pe lângă relegarea axiologiei, o altă trăsătură comună realismului socialist şi „progresismului“ literar este intensa ideologizare sub semnul căreia este interpretat textul literar. Ca în bancul sovietic, de la aserţiunea (corectă şi sustenabilă, parţial) că orice text literar conţine într-o măsură mai mică sau mai mare o atitudine politică, s-a trecut la aberaţia că orice text literar trebuie să conţină o asemenea atitudine. După asta nu putea urma decât concluzia că orice text are valoarea pe care i-o conferă situarea lui politică. Pe această cale, au apărut în critica stalinistă temele permise şi temele interzise, iar în cea „progresistă“ temele „incluzive“ şi cele „discriminatorii“. O descriere de natură echivala, în anii 1950, cu culpa literară a evazionismului. Un roman istoric despre drama lui Horea (să zicem) echivalează, din anii 2010 încoace, cu culpa literară a naţionalismului. Ambele culpe, însă, uşor de cuantificat (şi) politic.

Din această trăsătură comună celor două momente istorice decurge o alta. S-a observat incapacitatea creaţiilor aferente ambelor modalităţi de a se înscrie în normele unui gen anume. Poezia realist-socialistă pare un articol versificat, cea „progresistă“, un jurnal intim, indecent turnat în versuri. Cauza o reprezintă, după cum am semnalat la început, imposibilitatea scriitorului ideologizat (adică devenit, după cum spune Barthes, scrietor) de a mai distinge între limbajul tranzitiv, specific discursului de idei, şi cel intranzitiv, caracteristic artei. Suspendat între „de ce-ul lumii“ şi „cum să scriu“ – folosesc în continuare termenii lui Roland Barthes –, scriitorul realist-socialist şi cel „progresist“ scriu texte, nu poezie, proză, teatru etc. Uneori, dacă are ceva talent, poate atinge în textele sale ideologice sublimarea aceea specifică limbajului intranzitiv al artei. De regulă, însă, textul său nu este decât o ilustrare expozitivă a unei teorii sau a unei poziţii ideologice.

Un alt tip de indeterminare este hibridizarea categoriilor estetice. Textul realist-socialist amestecă elementele realiste cu cele romantice (vezi, de pildă, poeziile „comuniste“ ale lui Labiş), amestec permis şi chiar recomandat, în epocă, de gardienii purităţii ideologice a literaturii. Cel „progresist“ amestecă, la rândul lui, autobiograficul (adică prezenţa nemijlocită în text a subiectivităţii ca atare, ne-obiectivată prin creaţie) şi lozincile ce se pretind „sociale“.

Există, desigur, şi unele diferenţe între cele două curente care au atâtea în comun. O deosebire, de pildă, e propensiunea realismului socialist către textul literar de mari dimensiuni, în timp ce „progresismul“ literar cultivă fragmentarismul. De asemenea, primul este interesant de fenomenele generale, de „tipic“, în timp ce cel de-al doilea este vizibil interesat de particular şi marginal.

Dar aceste diferenţe sunt secundare pe lângă asemănarea fundamentală, care este demersul de eliminare a gândirii abstracte din câmpul creaţiei artistice şi de înlocuire a ei cu gândirea concretă. În timp ce scriitorul adevărat, contemplând un automobil, va exploata simbolistica drumului şi a libertăţii pe care acesta o promite, scrietorul realist-socialist şi cel „progresist“ vor descrie maşina ca obiect (primul, ca să exalte „cuceririle socialismului“, cel de-al doilea, ca să se indigneze de distrugerea mediului pe care o produc automobilele şi capitaliştii nemiloşi care le utilizează). Această respingere a singurei calităţi care-1 diferenţiază pe creator de omul statistic, şi anume gândirea abstractă, echivalează cu proletarizarea lui spirituală. Din acest punct de vedere, contracultura realist-socialistă şi cea „progresistă“, chiar dacă se declară revoluţionare în artă şi în societate, se transformă inevitabil în infra- şi anti-cultură. Urmăriţi evoluţia muzicii, de la pop-rockul excepţional al anilor 1970 la cacofoniile sonore sinistre de astăzi, şi veţi avea întreaga involuţie a fenomenului. Negându-i omului originalitatea, deci individualitatea, cele două curente aspiră să-i relativizeze rădăcinile, pulverizând sensul tradiţiei. De aceea cereau staliniştii noştri „reconsiderarea marxist-leninistă a moştenirii literare“, de aceea cer astăzi aşa-zişii progresişti „schimbarea canonului“ şi „o nouă cultură critică românească“. Ţelul comun celor două demersuri, altminteri, distincte istoric este spargerea unităţii spirituale originare a omului şi cultivarea omului unidimensional, cum îi spunea Marcuse, sau a sclavului fericit, cum îl numeşte Ovidiu Hurduzeu.

N-aş vrea să sugerez, prin cele de mai sus, că tot ceea ce înseamnă, cu un termen generic, corectitudinea politică ar fi dăunător. N-aş face decât să cad în gândirea şablonardă de tip realist-socialist. Dimpotrivă, în fundamentele ei iniţiale – cele care apelau la bunul-simţ, compasiunea şi solidaritatea omului –, ea este şi azi necesară în societatea românească. Totuşi, viitorul stă, după părerea mea, în diversitate, iar scriitorii „progresişti“ vor pătrunde în canon în măsura creaţiei lor, nu sub faldurile unui drapel care, fiind colectiv, nu poate defini talente personale.

Deşi, dacă tot am făcut această expunere paralelă, nu pot să nu-mi amintesc că din realismul socialist nu a rămas nimic, în afara unor sechele urâte.