Ady Endre, Octavian Goga în temniţă

Atunci cînd pe Octavian Goga, marele poet al românilor, ospitalitatea oficială maghiară l-a găzduit în temniţa „domnească“ de la Seghedin, i-am trimis, acolo, salutul meu. Fratelui, un salut frăţesc. Dragostea şi stima mea, nobilului luptător – contează însă numai faptul că i le-am trimis dintr-un sanatoriu. De atunci, în sanatoriul din Városmajor, savantul profesor Sarló şi ceilalţi medici inimoşi m-au pus iarăşi pe picioare. Şi totuşi, acum, cînd după atîtea şi atîtea săptămîni reintru în lume, cu noua mea sănătate, o fac abătut şi sfios, iar pe Goga îl invidiez cu o reprobabilă pizmă. Trebuie să fi fost o fatalitate ca eu, paralizat şi înfrînt, să mă prăbuşesc într-un sanatoriu, iar Goga, în acelaşi timp, să treacă pragul temniţei triumfînd aureolat. Dar, cu toate că închisoarea Seghedinului am cunoscut-o numai în anii mei de domnişor cu ifose – din pricina unui duel – altceva am visat şi eu, pe toţi sfinţii! Căci am avut parte de un dram de puşcărie şi pentru păcatele condeiului meu, pentru îndrăzneala şi patima cu care iubesc poporul – însă cum şi-a bătut joc de mine ursita-mi ungurească! Nu mă mai stîrneşte – şi, vai! – nici măcar nu mă mai descumpăneşte nimic din maghiaritatea poeticii mele – şi mă văd gol şi becisnic. Deşi gol şi becisnic a fost forumul maghiar care, în loc să-mi slujească drept hrană dătătoare de viaţă, m-a îmbolnăvit de greaţă. Detenţiunea lui Octavian Goga a însemnat viaţă şi libertate vrednice de invidie, cîtă vreme destinul meu unguresc n-a fost decît tristeţe, moarte şi dezgust. Încep a învăţa din nou să păşesc cu timiditate şi să cutreier cîmpul de luptă al celei mai dezolante societăţi – în căutarea silnicului meu post de veghe – cu sentimentul că pătrund într-un lazaret de ciumaţi.

13 aprilie 1912