Alice Valeria Micu, Prietenia la plus infinit

Ultimul blues e o colecţie de 24 de psalmi ai lui Moshe B. Itzhaki, dedicaţi nu lui Dumnezeu, ci lui Radu Ţuculescu, în amintirea prieteniei ce i-a legat, şi încă îi mai leagă, după cum dovedeşte volumul despre care facem vorbire. Stau alături drept mărturie şi într-o duioasă complicitate Paul Farkas, care asigură traducerea alături de autor, Noa Harif Levin cu partea grafică, şi cititor al manuscrisului, Flavius Lucăcel, care a ilustrat coperta a IV-a. Cartea tocmai a apărut la Editura pentru Artă şi Literatură, Bucureşti, în Colecţia de literatură română contemporană.

Prietenia, acest liant etern al sufletului uman în literatură şi dincolo de ea, ligament subtil şi profund al existenţei umane, transcende simpla camaraderie pentru a deveni o forţă esenţială, capabilă să modeleze caractere, destine şi societăţi întregi. În sensul său general, prietenia reprezintă o alianţă voluntară bazată pe afinităţi reciproce, elective, de valori şi educaţie, încredere şi sprijin necondiţionat, un concept explorat de filosofii antici, precum Aristotel în Etica Nicomahică, unde o defineşte ca virtute supremă, necesară pentru o viaţă fericită, o legătură care nu se bazează pe utilitate sau plăcere efemeră, ci pe admiraţie mutuală pentru virtutea celuilalt. Valenţele sale sunt multiple, prietenia oferă un refugiu împotriva singurătăţii, o oglindă a sinelui şi un catalizator al creşterii morale, dar poate fi şi sursă de suferinţă când este trădată sau pierdută, evocând durerea unei despărţiri mai sfâşietoare decât o iubire eşuată. Ca umbră a sufletului în lumina altuia, prietenia emoţionează intelectul prin raţiunea sa etică şi afectul prin căldura sa emoţională, amintindu-ne, prin cuvintele lui Ralph Waldo Emerson, că „Singura cale de a avea un prieten este să fii unul“, o axiomă care subliniază reciprocitatea ca piatră de temelie a oricărei legături autentice . Chiar dacă lumea pare fragmentată, prietenia e un pod peste abisurile izolării, oferind nu doar consolare, ci şi o viziune asupra umanităţii ca reţea interconectată de suflete.

Prieteniile dintre scriitori ilustrează cum această legătură devine un ferment creativ, un schimb de idei care naşte opere şi modelează curente artistice. E deja loc comun, dar reiterez prietenia dintre Mihai Eminescu şi Ion Creangă, dar e mai puţin discutată prietenia poetului cu Ioan Slavici sau a lui Vasile Alecsandri cu Frederic Mistral. Apostroful a publicat pe larg diverse aspecte privind Cercul literar de la Sibiu, inclusiv epistolarul dovedind prietenia dintre cerchiştii Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu şi ceilalţi. De notorietate este şi prietenia dintre George Topârceanu şi Mihail Sadoveanu sau dintre Marin Preda şi Ştefan Augustin Doinaş, Constantin Ţoiu şi Cezar Ivănescu.

Ultimul blues e o simfonie lirică a durerii şi amintirii, unde Moshe B Itzhaki ţese portretul unei prietenii ce sfidează moartea, evocând momentele vii ale întâlnirilor lor, de la Basel la Ierusalim, unde legătura s-a creat prin intermediul literaturii, dar şi prin pasiunea comună pentru teatru, aşa cum precizează în prefaţă Rafi Weichert. Psalmii lui Itzhaki sunt acte de rezistenţă împotriva uitării, conturând „portretul unei relaţii“ dintre trei creatori(căci Paul Farkas nu e doar traducător, ci chiar al treilea membru al acestui triumvirat). Itzhaki începe cu sfârşitul în Psalm 1 Blues, pus sub semnul unui fragment din Funeral blues. „Voi începe cu sfârşitul./ Poate, astfel, speranţa că te vei întoarce/ Şi dezamăgirea vor fi mai scurte“, spune autorul în tonul epigrafului din W.H. Auden pentru a invoca un doliu îmbinând blues-ul cu psalmul, într-un ritm al pierderii ce răsună ca un tunet nostalgic.

Fiecare text e un strigăt către sufletul lui Ţuculescu, o pietricică în ferestrele de dincolo de lume. „În timp ce rătăceşti treaz prin lume/Nimic nu‑ţi e ascuns privirii/Perpetuum mobile în carne şi oase/Aproape fără piele, nimic/Nu‑ţi împiedică senzorii să capteze:/Priviri, şoapte, gesturi, singurătate“ (Perpetuum mobile, Psalm 12).

Portretul prietenului Radu Ţuculescu e reconstituit din amintiri vii, văzut ca un „pribeag ce caută căi neumblate“ (Psalm 13 – Monica), un artist care a „scris un dicţionar de dragoste“ pentru iubita sa. Durerea lui Itzhaki este palpabilă în imagini memorabile, precum în Psalm 2 Nocturnă: „Sicriul tău deschis,/ Preoţii au încheiat psalmii funerari,/ Chipul ţi-e paşnic, împăcat/ Undeva, se caută purtătorii sicriului./Trei umbre înveşmântate‑n haine zdrenţuite/Se leagănă, precum o barcă pe marea‑nvolburată/ Se apropie de altar, al patrulea zace/ Afară‑n curte, mormăie beat/ Psalmi bâlbâiţi./ Sufletul tocmai ţi‑a zburat/ Şi s‑a îmbarcat/ Pe corabia de pe râul uitării./ Umbrele te poartă în sicriu/ În mişcarea lor clătinată/ De‑abia ajung/ La groapa în care corpul tău va coborî./ Sicriul cade cu zgomot mare/ Şi vine ploaia/ Bulgări mari de pământ sunt catapultaţi/ Pesemne că numai tu poţi să scrii/ O astfel de scenă pe ultima pagină a vieţii./ Te aud râzând, tunând,/ Te aşezi să scrii în această viziune iluzorie/ Şi adormi.“, o imagine ce evocă o scenă de teatru cu personajul absent, dar a cărui prezenţă e vie. Versurile nu plâng doar pierderea, ele celebrează o prietenie: „ni s-a deschis o uşă secretă/ spre o lume în care ceasornicele/ şi-au pierdut braţele“ (Psalm 9 Traducere), metafora unei eternităţi împărtăşite dincolo de timp.

Cu fiecare text, parcurgem treptele acestei prietenii, fiind părtaşi la tristeţea intricată, mai ales în evocarea momentelor ce anunţau începutul sfârşitului: „eu ştiam că a început numărătoarea inversă/şi tu ştiai, dar/ te‑ai agăţat cu încăpăţânare de viaţă/ până când degetele ţi s‑au albit/ şi astfel s‑au desprins/ din palma lumii efemere“ (Psalm 20 Peştera urşilor).

În textul său biografic Radu Ţuculescu, un artist al sufletului dezlănţuit, Paul Farkas adaugă straturi de intimitate, rememorând un Radu nonconformist, „Practic, Radu era un răzvrătit, un ateu convins, şi a rămas acelaşi spirit aparent sceptic şi eretic pe tot parcursul vieţii. Totuşi, în străfundurile sufletului său, credea în divinitate“. Farkas subliniază contribuţia lui Ţuculescu la promovarea literaturii elveţiene şi israeliene, o prietenie ce transcende graniţe, iar în Scrisoare către Radu Ţuculescu, Itzhaki mărturiseşte „Te aud râzând, glumind, depănând poveşti aşa cum doar tu ştii să o faci“, o epistolă ce refuză timpul trecut, insistând asupra unei prezenţe vii. Volumul devine, prin contribuţia celor menţionaţi, un monument colectiv, unde durerea se metamorfozează în preţuire, precum în Psalm 23 Slavă: „să‑i slăvim pe cei ce ne părăsesc/ şi pe cei ce rămân/ să slăvim uimitorii/ (…)/ slavă urmelor rămase/ slavă celor lăsate/în această lume creată scurtă şi temporară“.

În cele din urmă, Ultimul blues nu este doar un doliu, un ritual funerar în care e jelit mortul, ci o celebrare a viului din cel ce a fost şi rămâne un prieten. În acelaşi timp, e mărturia unei legături ce învinge cortina finală, aşa cum sugerează Psalmul 24 Cortina cade: „Conversaţiile noastre au prezis ultima ta scenă/ am ştiut că Deus ex Machina a încetat/ şi m‑am rugat ca regizorul ascuns/ să nu‑l schimbe într‑o machina de plămâni şi inimă./ (…)/ Îngerul blestemat,/ uşor de picioare, s‑a grăbit să coboare cortina/ în actul IV. Soarta şi/ natura şi‑au continuat cursul,/toamna s‑a înroşit, iarna a ajuns devreme/primăvara a întârziat,/iar vara s‑a grăbit să vină.“

Această colecţie se poate înscrie în tabloul literar contemporan ca un imn al absenţei ce răsună etern. Prietenia, în valenţele sale literare şi reale, rămâne un far în noaptea singurătăţii, un liant care transcende graniţe şi epoci. Ultimul blues nu e un adio, ci mai degrabă un emoţionant la revedere, dacă nu într-o altă dimensiune, cel puţin pe planeta prieteniei, acolo unde creşte această unică floare.