Constantin Cubleşan, „Lumină din lumina domnului, în sufletul meu“

O viaţă dăruită poeziei. Paulina Popa a publicat peste optzeci de volume de versuri, de la debutul din 1991 cu placheta Cu mâinile în flăcări până la masiva antologie 700 de poeme (Deva, Editura Emia, 2024) menită a-i marca vârsta, pe care, în general, doamnele şi, cu atât mai mult, poetele, o afişează cu discreţie sau chiar cu anume înşelătorie. Nu este o bravadă din partea domniei sale, cât un gest ce trebuie considerat ca o bornă de creaţie, capabilă să sugereze că nimic nu se încheie la această vârstă seniorială, ci că drumul este în continuare deschis către ţinta unei noi altitudini de exprimare ideatică, artistică.

Opera poetică a Paulinei Popa se fixează încă de la începuturi pe o coordonată religioasă de profundă meditaţie teologică şi nu este o poezie religioasă în înţelesul larg, adesea vulgar, al abordărilor tematice din preceptele şi mitologia creştină. Nu poetizează versificând această tematică, ci trăieşte efectiv chiar esenţa canonului biblic, pe care îl încorporează metaforic în poezie: „Unite în rugăciune/ ca într-un cerc de foc,/ mâinile mele m-au ridicat/ de pe pământul negru ca smoala.// Umerii mei au dat muguri, lăstarii rugăciunii.// Lumină din Lumina Domnului în sufletul meu.// Lumină din Lumina Domnului,/ cât mai înluminată!// Iarbă a vieţii este poemul. Iarbă de lumină,/ să crească Domnul în poeme!“ (S-a făcut de rugăciune). O foarte exactă apreciere a acestei poezii o face părintele dr. Theodor Damian, trăitor la New York: „Paulina Popa scrie ca din rugul aprins. Se simte în poezia ei un fior tainic, o ardere, o pasiune, o mare iubire (…) Iată un volum de o rară educaţie teologică. Paulina Popa ni se adresează printr-un discurs spiritual rafinat şi matur, menit să aibă un impact major şi imediat asupra cititorului. Şi îl are, pentru că a aflat cum să vorbească în limbajul inimii şi pentru că scrie ca din rugul aprins şi nemistuit“ (Limbajul inimii în poezia Paulinei Popa).

Există în poezia aceasta o tonalitate imnică, cultivată sub formula acatistului: „Bucură-te/ cel ce-mi arzi cu picături de ceară/ mâinile mele când scriu erezii/ cel ce-mi biciuieşti zâmbetul/ când mă îndrept înspre tine scriind poezii (…) Bucură-te/ cel ce strigi către Domnul/ în orele tale de singurătate./ Bucură-te/ cel ce treci cu picioarele goale/ pe aleile mele cu vers presărate (…) Bucură-te/ cel ce respiri în respiraţia ta/ cum şi eu te respir cu fiecare vers pe tine,/ cum respiră frunza trunchiul ce o ţine/ ori polenul zâmbetului aurit de albine.“ (Poemul bucuriei). Cel mai adesea, discursul poetic are netăgăduite rezonanţe de rugăciune, într-un soi de adresare mărturisitoare: „Acolo, unde se ridică biserici/ din dragoste,/ acolo am alergat.// Puterea ta mă va izbăvi/ de mâna celor răi/ şi pace va fi în pădurile mele.// Ascult ciutele cum trec,/ cer de la Tine/ apa cea de viaţă dătătoare,/ iar eu plâng/ pentru buzele lor uscate/ de atâta arşiţă.// Ultima dată când am cerut,/ Tu mi-ai dat rod bogat/ şi lanurile mele/ s-au umplut de prigorii.// Lumina feţei Tale/ a luminat peste toată câmpia/ şi bucurie fără margini/ Ai adus vieţuitoarelor.// Iarna a nins/ şi albul zăpezii/ a fost aşa cum nu am mai văzut.// Alb a fost şi sufletul cel care te-a chemat/ să-L cuprinzi în înţelepciunea Ta“ (Slavă lui Dumnezeu, XVIII).

Poeta e melancolică atunci când îşi evocă copilăria, în satul de baştină, cu părinţii şi rudele, cu faptele sale de atunci, versul dobândeşte candoare şi exprimă puritate. Nu mai puţin plină de afecţiune este poezia de dragoste, dar devine gravă când apare singurătatea, pe care o trăieşte cu aceeaşi pecete a iubirii; când femeia ce este îşi întoarce privirea spre condiţia existenţei sale primare, devenind patetică: „ai fost regină stăpânind ţinuturi/ şi lumea aceasta toată şi fulgere şi ploi/ sărutul tău fierbinte se măsura în aur/ cum tot în aur cresc arborii nopţii goi (…) ai fost regină şi ţi-ai purtat sceptrul/ ai mângâiat pe frunte copii când au plâns (…) ai fost regină şi femeie-n casă/ puiul căzut din cuib şi pasărea din cer/ ciuta şi lupul pândind la izvoare/ nimicul şi ceasul plin de mister“ (După bunul său plac).

Reverenţial este ciclul consacrat lui Eminescu iar rememoratoare şi tălmăcitoare sunt portretele biblice alcătuind la rândul lor un ciclu: Cartea lui Adam, Cartea lui Lot, Cartea lui Moise, Cartea Iordania ş.a. Apoi amplul ciclu de călătorii prin Grecia de azi unde totul aminteşte de un trecut măreţ şi de eroi legendari: „Orfeu/ cel din cealaltă vreme// Cântecul lui, Euridice se cheamă/ Dragostea ucide-ntr-o zi/ mai mult decât săgeţile toate ale lui Zeus (…) Ce-ai aflat despre Orfeu,/ ca o cupă de aur, de cântec, iată,/ venite pe mare să-ndrepte singurul câmp/ şi acela cu spice mari de scoici/ şi nimfe tinere, cu mâinile pline de poezie“ (Orfeu). Aceste evocări au un mare cuantum de meditaţie, cum de altfel, toată poezia îi este meditativă şi gravă, chiar şi atunci când, aparent, coordonata religioasă se substituie trăirilor, emoţiilor… lumeşti. Iată, bunăoară un soi de litanie pe tema singurătăţii: „Singurătatea este un exerciţiu perfect/ pentru cei ce ştiu că drumul de la moarte la viaţă/ trece prin cele mai cumplite desişuri, prin văile sinelui, cele în care ai cultivat florile dragostei/ ori spinii otrăviţi, după bunul tău plac./ Spre viaţă se duc toate poemele/ cele pe care le-am numit/ cu numele dat nouă de Domnul/ în clipa naşterii./ Singurătatea, numită cu nume de artă,/ trece pe apa din faţa casei./ Este o procesiune, zicem/ Este o nuntă, un alai cum n-am mai văzut, ziceam./ Este un ropot de ploaie./ Uite cum răsar în urma sa brânduşe, ziceam./ Uite cum răsar crinii roşii, albi,/ verzi ca noaptea/ în care numai Singurătatea/ poate trece prin pământ şi prin ape/ aşa ca Ulise“ (Spre viaţă).

Poezia Paulinei Popa, una dintre cele mai originale prezenţe în peisajul nostru literar actual, are constant emoţia întâlnirii cu Dumnezeu, profunda meditaţie în spirit religios asupra vieţii şi morţii, asupra bucuriei cunoaşterii, asupra dragostei şi trădării acesteia, într-o tumultuoasă revărsare de imagini parabolice conduse din mitologia biblică spre cadrul existenţial actual în care se naşte versul. E astfel o lirică ceremonioasă, rituoasă, ca într-o insinuată laică de structură fals liturgică, în care apelează la lecturi biblice, marcate de comentarii pioase în spirit de rugăciune. Este în totul un mod aparte de a se exprima ideatic.