Cristian Vasile, Traducerea în regimuri autoritare şi totalitare

La finele lunii septembrie 2023 s-a desfăşurat la Universitatea din Bucureşti o conferinţă internaţională dedicată fenomenului traducerii în cadrul regimurilor autoritare, dictatoriale şi totalitare. Manifestarea ştiinţifică a vizat aspectele lingvistice, literare şi istorice ale traducerii şi s-a bucurat de sprijinul Institutului Italian de Cultură din capitală. Iniţiatoarele sus-amintitei conferinţe au fost mai multe cadre didactice, membre ale Departamentului de Limbi şi Literaturi Romanice, Clasice şi Neogreacă din Universitatea bucureşteană. Ulterior, aceleaşi temerare organizatoare ale evenimentului au asigurat adunarea, editarea şi publicarea textelor mai relevante prezentate la reuniunea academică de la Bucureşti – Aurora Firţa-Marin, Corina Anton, Anamaria Gebăilă (editoare), Traduzione nei regimi totalitari. Aspetti linguistici, letterari e storici, Aracne, Roma, 2025, 285 pag. Ca şi în cazul conferinţei, inclusiv acest demers editorial s-a bucurat de susţinerea Institutului Italian din România; de altfel, lansarea românească a volumului a avut loc chiar la sediul centrului cultural la 19 martie 2026 în prezenţa doamnelor Laura Napolitano, directoarea Institutului Italian, şi Nicole Spada, ataşată culturală şi de presă.

În toamna lui 2023 a fost vorba nu doar despre o conferinţă foarte reuşită, academic vorbind, ci şi de un prilej de a stabili conexiuni, legături cu cercetători din zona Translation Studies, a istoriei literare comparate ş.a.m.d. Publicul din România a ajuns să se familiarizeze mai bine şi cu reţeaua academică dedicată istoriei traducerilor din perspectivă comparată – History and Translation Network. HTN este un soi de asociaţie profesională care reuneşte nume mari din domeniul studiilor legate de traduceri din perspectivă istorică. Am să îl amintesc aici în primul rând pe profesorul Christopher Rundle, cel care s-a regăsit în colectivul de editare a două lucrări majore publicate la Palgrave Macmillan în ultimii 15 ani – Translation under Fascism (2010, editat împreună cu Kate Sturge) şi Translation under Communism (2022, editat în colaborare cu Anne Lange şi Daniele Monticelli).

De altfel, unul dintre cele mai importante studii care se regăsesc în volumul tipărit la Aracne este chiar cel semnat de Christopher Rundle, singurul text publicat în română în traducerea Alexandrei Vîlcu (capitolul apăruse deja în engleză şi italiană): Un „import otrăvitor“: traducerea în Italia fascistă (pp. 25-42). Lucrarea scoate în evidenţă paradoxuri sau aparente paradoxuri. Unul dintre ele este prezentat chiar în studiul despre fascismul italian datorat profesorului Rundle: „În ciuda ambiţiilor totalitare ale regimului fascist, Italia a rămas un spaţiu cultural surprinzător de deschis până la introducerea legislaţiei antisemite în 1938. În anii 1930, Italia a publicat mai multe traduceri decât orice altă ţară din lume; însă, în pofida a două campanii împotriva traducerilor, regimul a intervenit cu politici şi restricţii specifice abia destul de târziu, în urma epurării antisemite din 1938-1940. Cercetarea în domeniul traducerii ne poate oferi o perspectivă foarte revelatoare asupra naturii regimului fascist italian şi asupra măsurii în care acesta a reuşit să exercite un control totalitar asupra societăţii italiene“ (p. 25). Prin prisma analizei fenomenului traducerilor, perspectiva oferită de Christopher Rundle este aceea a unui „totalitarism imperfect“ care ar caracteriza regimul fascist italian (p. 40). Această descriere ar putea să se extindă şi asupra României comuniste post-1960, după cum sugerează şi unele capitole din volum.

De altfel, cartea ne permite comparaţii substanţiale între regimurile fasciste şi cele comuniste, inclusiv datorită structurii sale: prima parte este consacrată fenomenului traducerii în cadrul sistemelor politice de extremă dreapta (Italia fascistă, Portugalia lui António Salazar), iar cea de-a doua parte este dedicată regimurilor de tip sovietic (România, Cehoslovacia, Iugoslavia/Serbia, URSS). În esenţă, este vorba despre un volum – cu texte în trei limbi (italiană, română, engleză) – care tratează în principal rolul cenzurii în mutilarea, modificarea sau manipularea traducerilor. Dar aici mai merită adăugat faptul că lucrarea – prin mai multe capitole – acoperă şi zona autocenzurii, precum şi varietatea formelor de cenzură (politică, ideologică, militară, dar şi ecleziastică – cum o dovedeşte capitolul semnat de Otilia-Ştefania Damian, L’Officina di Antonio Posevino, pp. 121-133).

În capitolul pe care l-a realizat – Spazi testuali della propaganda comunista. Il paratesto delle traduzioni dall’italiano al romeno (pp. 173-187) – Aurora Firţa-Marin a recurs la o analiză complexă dedicată peritextului sau paratextului traducerilor, cum s-ar exprima Gérard Genette. Autoarea a inclus în investigaţia sa în principal prefeţele şi studiile introductive care au precedat operele traduse în româneşte, sub comunism, ale scriitorului Giovanni Verga (1840-1922): Familia Malavoglia (1955), colecţia de nuvele Nedda (1959), Mastro Don Gesualdo (1964) şi Iubita lui Gramigna (1983). Teoretic, autoarele prefeţelor (Nina Façon, Despina Mladoveanu şi Olga Mărculescu) ar fi trebuit să îndeplinească rolul de a alinia interpretarea textului la orientarea dictată de ideologia comunistă dominantă şi de a forma un anumit tip de cititor. În anii 1950 a fost poate cel mai dificil pentru traducători să se eschiveze de la această sarcină ideologică, aspect care se vădeşte şi din lectura studiului introductiv realizat de Nina Façon pentru romanul Familia Malavoglia, analizat în detaliu de Aurora Firţa-Marin. Traducătorii erau constrânşi să respecte diverse norme metodologice cenzoriale, dar şi indicaţii ideologice editoriale specifice, cumva „personalizate“. A fost importantă probabil şi interacţiunea traducătorilor cu mediul politic şi represiv, după cum reiese din ultimele documente declasificate şi păstrate în arhiva CNSAS.

În 1953, profesoara Nina Façon – cu un trecut antifascist, persecutată pe motive rasiale atât în Italia mussoliniană, cât şi în România legionaro-antonesciană – a fost contactată de către Securitate care i-a cerut sprijinul pentru urmărirea şi pedepsirea „duşmanilor“ Republicii Populare. Cunoscuta italienistă (conferenţiară la Universitatea din Bucureşti), care înainte de 1944 se implicase pe linia Ajutorului roşu comunist, a refuzat cu demnitate acest gen de colaborare dezonorant. Acesta este contextul în care, la mijlocul anilor 1950, Ninei Façon i s-a fabricat de către Securitate un trecut „dubios“: se ştergea cu buretele trecutul de victimă a fascismului şi era incriminată pentru faptul că, înainte de 1948, a fost „în bune relaţii“ cu Umberto Cianciolo şi Bruno Manzoni, directorul Institutului Italian din Bucureşti. Aceştia din urmă erau consideraţi spioni de către poliţia secretă de la Bucureşti. Gravă era şi apropierea de Giovanni Villa, şi el pentru un timp profesor de italiană în România, catalogat de Securitate drept „cunoscut fascist convins“. Atunci când scria prefaţa conformistă ideologic la volumul Familia Malavoglia, Nina Façon bănuia probabil că era sub urmărirea organelor de securitate şi de partid sub suspiciunea că ar întruchipa „tipul intelectualului dominat de rămăşiţele burgheze, element nestatornic, situându-se pe poziţia de oscilare“.

Multe alte capitole ar merita comentate, însă din cauza spaţiului limitat mai consemnez doar demersul pasionant al Corinei Anton privind numele sacre şi referinţele la religie în traducerile româneşti ale Divinei comedii din perioada 1954–1982 (pp. 189-202). Este demn de salutat faptul că mai ales în ultimul deceniu s-au înmulţit studiile şi preocupările care tratează contextul istoric şi politic al traducerilor, iar aici merită amintite câteva nume: Ştefan Baghiu, Maria Sass, Vlad Pojoga, Ana Maria Stan, Ligia Tudurachi, Alexandra-Teodora Mândra (şi enumerarea ar putea continua).