Ioan-Aurel Pop, Un Om

A fost odată un Om, pornit în ţară şi în lume de pe Câmpia de Nord a Transilvaniei. A ajuns student la Cluj în timpuri care pot fi numite grele, dar nu au fost chiar aşa mereu. Venit la marea şcoală care fusese botezată de Vasile Pârvan, în 1919, „Universitatea Naţională a Daciei Superioare“, a avut şansa să aibă, prin anii 1960, profesori de anvergură intelectuală neegalată. Numele lor sunt grăitoare pentru cunoscători: Constantin Daicoviciu, Mihail Macrea, Nicolae Lascu, David Prodan, Francisc Pall, Virgil Vătăşianu, Mihail Dan, Ştefan Pascu, Bujor Surdu, Camil Mureşanu, Pompiliu Teodor. Cei mai mulţi aveau studii interbelice serioase, făcute în ţară şi în străinătate, aveau vocaţia de dascăl şi chemarea de cercetător. De la ei a învăţat tânărul dornic de cunoaştere ce înseamnă să fii istoric, cum se studiază cărţile şi cum se descifrează izvoarele. A început să scrie studii şi articole pe teme de istorie modernă a României (cum se chema pe atunci această disciplină), publicate în periodice prestigioase şi în monografii bune, scoase la edituri serioase. În acel timp, studiile erau citite atent de lectori severi, iar cărţile nu se publicau de către editură decât în urma unor referate favorabile (două-trei pentru câte o carte), elaborate de experţi. Editurile se puteau număra pe degete. La Cluj, devenise o emblemă a seriozităţii Editura Dacia.

Tânărul a urcat toate treptele carierei universitare, cu stăruinţă şi pricepere şi a ajuns matur, matur nu numai prin vârstă, ci şi prin felul de a fi. A ajuns să cunoască şi să respecte pasiunea pentru sport a antecesorilor, precum un Silviu Dragomir, cel care fondase „Revue de Transylvanie“ în 1934, devenită nucleu al viitorului „Centru de Studii şi Cercetări privitoare la Transilvania“, întemeiat tot de el. Profesorul şi ministrul Silviu Dragomir, în clipele de răgaz, juca tenis ca să se destindă şi ca să se menţină în formă fizică şi spirituală bună, după dictonul Mens sana in corpore sano. Generaţia primilor profesori ai Universităţii româneşti a Clujului sprijinise sporturile, de la fotbal până la tenis. Se nimerise să fie între cele două războaie mondiale un mare profesor şi rector medic, Iuliu Haţieganu, care încurajase sportul de masă printre studenţi şi lăsase moştenire Universităţii cel mai modern parc sportiv din România, care azi îi poartă numele. Ca student, tânărul nostru văzuse lozinca latină de pe portalul interior al Parcului sportiv studenţesc, pusă de pomenitul fondator Iuliu Haţieganu: Pro patria est ludere ut videmur, ceea ce vrea să spună, în traducere liberă, că „deşi pare că ne jucăm, ne întrecem prin sport pentru patrie“. Şi cât adevăr conţin aceste cuvinte, din moment ce la marile întreceri, laureaţii au înaintea ochilor drapelul şi ascultă imnul naţional. Cea mai mare glorie sportivă a Clujului fusese prima echipă studenţească de fotbal de ligă naţională din România, numită de suporteri „Şepcile Roşii“, oficial „Universitatea Cluj“. Comuniştii nu putuseră distruge simbolul acesta, echipa rămăsese, chiar dacă fusese rebotezată pentru câţiva ani „Ştiinţa Cluj“. Tânărul nostru, pe atunci profesor, a devenit preşedintele Clubului Universitatea Cluj, era un pasionat suporter şi un purtător de simbol.

A avut şansa să fie visiting professor în Statele Unite şi să lucreze cu mari specialişti precum Keith Hitchins, poate cel mai important cunoscător al istoriei românilor din America şi unul dintre cei mai buni din lume. Istoricul american s-a ocupat de mişcarea de emancipare naţională a românilor din Transilvania, iar după 1989 a publicat în România două mari sinteze de istorie a românilor în Epoca Modernă. Cu astfel de experienţă foarte serioasă, profesorul nostru a devenit în anii 1990 ministru al educaţiei şi a rămas până astăzi singurul dintre toate zecile de miniştri de după căderea comunismului cu un mandat întreg de patru ani şi cu o lege a educaţiei făcută foarte bine. A fost parlamentar şi diplomat, ducând în lume un mesaj cumpătat despre români şi România. Profesiunea de istoric nu a părăsit-o niciodată, deşi au fost perioade lungi când a lucrat pe tărâmul meseriei cu intensitate mai mică şi cu lucrări mai puţine. După pensionare, însă, a revenit la uneltele cunoscute şi a reînceput o muncă de istoric cum nu mai practicase înainte. A şi predat atunci la Universitatea din Bucureşti. Nu a părăsit vechile teme predilecte, ci le-a adâncit şi le-a dat dimensiuni noi, în acord cu timpurile. S-a ocupat, în cheie foarte actuală, de români şi Habsburgi, analizând loialitatea românilor faţă de dinastie şi coroană („mitul bunului împărat“) şi transformarea ei în neîncredere şi apoi în identitate naţională, în loialitate faţă de naţiune. A rezolvat chestiunea raporturilor sinuoase şi adesea violente dintre români şi unguri la 1848-1849, pornind de la mărturiile scrise rămase din şi despre Revoluţie. A abordat cel dintâi cu seriozitate şi acribie neegalate problema asociaţionismului la românii transilvăneni în contextul luptei de emancipare naţională şi a analizat ca nimeni altul „cultura războiului“, cu referire la urmările Marelui Război, dar şi la cele ale Războiului Mondial dintre anii 1939-1945. A avut în atenţie o perioadă bine delimitată, adică cele şapte decenii care s-au scurs de la Revoluţia din 1848 până la Marea Unire din 1918. Este tocmai perioada singurului mare plan de ţară pe care l-au făurit şi îndeplinit românii: edificarea statului naţional unitar modern sau, altfel spus, construirea României. Acest plan a avut mereu continuitate, de la Revoluţie, când el a fost definitivat în programele de la Iaşi, Blaj, Lugoj, Islaz, Bucureşti, Braşov, Cernăuţi (după vreun secol şi jumătate de acumulări pe tărâmul luptei de emancipare naţională) şi până la 1918, când s-a întregit România cu cealaltă jumătate dintre români, trăitori în imperiile vecine destrămate la finele Marelui Război. Planul a avut trei momente principale, pe care istoricul nostru le-a urmărit din perspectiva românilor transilvăneni: 1859 sau unirea Moldovei (câtă era ea atunci rămasă autonomă, cu ceva mai mult de o treime din teritoriul ei istoric) şi Ţării Româneşti (fără Dobrogea, smulsă în secolul al XV-lea şi devenită teritoriu ocupat efectiv de Imperiul Otoman) şi formarea României; 1877 sau proclamarea şi dobândirea prin luptă a independenţei depline a ţării şi unirea Dobrogei cu România; 1918 sau unirea tuturor provinciilor istorice româneşti cu România; în această unire mare, Transilvania, Banatul, Crişana, Sătmarul şi Maramureşul veneau cu milioane de români care existau de o mie de ani ca popor, dar care nu făcuseră parte niciodată dintr-un stat românesc. Profesorul a analizat ce a însemnat fiecare dintre aceste momente pentru românii ardeleni, cum au influenţat ele lupta lor, cum i-au stimulat pentru unire, când s-a declanşat dorinţa de unire a majorităţii românilor. Au ieşit la lumină lucruri complet noi: rolul militar major al românilor în armata habsburgică şi, din 1867 până la 1918, austro-ungară; impecabila organizare românească de la 1848-1849; urmările din Transilvania ale obţinerii independenţei absolute de către România; rolul Memorandumului de la 1892-1894 în radicalizarea luptei naţionale; semnificaţia Marelui Război pentru planul de unitate politică românească. Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3-5/15-17 mai 1848 este considerată drept „prima manifestare de proporţii a naţionalismului românesc în spirit european“. Este corectat clişeul care spune că naţionalismul este un termen odios; este corectată ideea că românii au participat la Primul Război Mondial doar doi ani, din 1916 până în 1918 şi se arată cu argumente de necontestat că românii (prin mai mult de jumătate dintre ei care trăiau în Austro-Ungaria, Rusia şi în Imperiul Otoman) au intrat de la început în război, în august 1914 şi au încheiat războiul în august 1919 (când s-a sfârşit campania armatei române prin înfrângerea Ungariei Sovietice a lui Bela Kun, născut Kohn, care declarase, în aprilie 1919, război României). Astfel – scrie profesorul – românii s-au sacrificat cu sutele de mii în Primul Război Mondial, inclusiv pentru cauze care nu erau ale lor şi au participat cinci ani (mai mult ca majoritatea popoarelor) la conflict, între anii 1914 şi 1919. Autorul a asistat la renaşterea României după 1989, în urma câtorva decenii de încrâncenare comunistă, un comunism străin, adus pe tancurile sovietice, până la unul autohtonizat de Nicolae Ceauşescu şi transformat în coşmar. A fost şocat de „percepţia stânjenitoare a istoriei naţionale“ de către unii istorici şi pseudoistorici, animaţi de „un istoricism selectiv foarte dăunător“. A deplâns astfel alterarea „cărţii de istorie“ prin decizii de eliminare a unor capitole şi persoane, prin minimalizarea evenimentelor şi proceselor istoriei româneşti, prin metamorfozarea faptelor în „mituri“ considerate dăunătoare, prin relativizarea adevărului istoric şi chiar prin eliminarea sa completă din arsenalul muncii istoricului, ale „meseriei de istoric“, cum ar fi spus Marc Bloch.

Profesorul a fost şi un (re)creator de instituţii, precum Centrul de Studii Transilvane, desfiinţat de comunişti în 1948. Alături de mentorul său, David Prodan, cu ajutorul lui Augustin Buzura şi al altor colegi (Pompiliu Teodor, Liviu Ursuţiu, Nicolae Bocşan), a repus pe picioare instituţia venerabilă, care avea de-acum istorie, care făcuse istorie, aşezând pe masa Conferinţei de Pace de la Paris din 1946-1947 o vastă documentaţie privind Transilvania, capitală pentru decizia luată de marile puteri, aceea de realăturare a întregii provincii către România. Dascălul a creat în jurul său şcoală de istorie modernă, dând ţării zeci de cercetători valoroşi în istorie modernă şi sute de profesori răspândiţi în ţară şi în lume.

Profesorul a lucrat mult şi cu mare folos. S-a ferit de elementul calofil, de superficialitate, de laude excesive şi de critici prea ascuţite, a trăit firesc şi muncit firesc. Până la acest firesc, a fost însă o muncă de decenii, depusă de profesor, care a atins repede nu numai vârsta maturităţii creatoare, ci şi a echilibrului interpretativ. În istoriografia română, ca şi în viaţa românească în general, se afirmă cu tărie extremele: ori au fost prea buni ori au fost prea răi românii din trecut. Creatorii români au fost rareori capabili să caute şi să descopere calea de mijloc. E drept că echilibrul este un lucru rar – romanii spuneau că această cale de mijloc este de aur (aurea mediocritas) – menit doar aleşilor. Profesorul face parte dintre aceşti aleşi, dintre aceşti istorici şi intelectuali rari, destinaţi să ilumineze în chip realist, să transmită mesaje, care să poată fi cu uşurinţă preluate de oameni. S-a ferit să cadă în capcana detractorilor, chiar şi atunci când linia oficială condamna la unison „jugul de fier austriac“, aşa cum ulterior a ştiut să nu reînvie nostalgia cafenelelor literare, după o monarhie dunăreană, dătătoare numai de pace, ordine, de bunăstare şi linişte. A fost precaut şi cu definirea „celei de-a treia Europe“, pe care nu a idealizat-o, dar nici nu a ponegrit-o. Prin ea, românii au revenit la matca lor occidentală, la modelul lor prim, după ce fuseseră propulsaţi înspre Răsărit şi Sud-Est. Gândurile acestea cumpătate şi profunde i-au venit la Cluj-Napoca, unde a revenit în anii din urmă, după atâtea peregrinări prin ţară şi prin lume. S-a aşezat la matcă, în pace şi linişte.

Credem că această limpezime interpretativă i-a venit din inteligenţa nativă, din educaţie, din solida cultură istorică, dobândită printr-o muncă asiduă, stăruitoare şi realistă. Dar poate mai este ceva, şi anume lungul şir de înaintaşi transilvani, de luptători pentru dreptate din ani 1848-1918, cu destinul cărora s-a identificat de la început, de la care a preluat tenacitate, forţă, hotărâre, dar şi toleranţă, înţelegere pentru altul, pentru cel diferit, însă apropiat.

Profesorul, istoricul şi omul Cetăţii ne-a oferit nouă tuturor elevilor şi colegilor săi o admirabilă lecţie de viaţă –, fiindcă istoria înseamnă, înainte de toate, viaţă trăită intens, iar trecutul este, în fapt, prezentul de odinioară – o lecţie care continuă, care este receptată, apreciată şi aşteptată în continuare. Este acesta un mesaj de om şi de dascăl pe care îl primim cum se cuvine, cu realism, sinceritate şi sobrietate, fără lamentări şi sentimentalisme – aşa cum ştim că i-a plăcut Profesorului –, întru perpetuarea cunoaşterii istorice, a adevărului omeneşte posibil. Omagiul nostru nu vine prin aceste cuvinte – sărace faţă de bogăţia mesajului său –, ci prin continuarea temelor de cercetare deschise în cariera sa. A fost un om mulţumit de munca sa, iar mulţumirea aceasta se împleteşte cu mândria noastră de a-i fi fost studenţi, doctoranzi şi învăţăcei, pe calea spinoasă a „meseriei de istoric“.

S-a stins, s-a dus spre stele, dar amintirea faptelor sale a rămas. Azi strălucesc mai mult cărţile sale, mai ales ultima, de o mie de pagini, scoasă cu atâta seriozitate şi profesionalism de Editura Şcoala Ardeleană, sub egida Institutului de Istorie „George Bariţiu“ al Academiei Române şi al Fundaţiei Transilvania Leaders şi cu sprijinul material al Clubului foştilor rectori şi al oamenilor de afaceri generoşi. Viaţa aceasta i-a fost scurtă, comparată cu eternitatea universului, dar este lungă prin opera sa, care rămâne veşnic: Ars longa, vita brevis! Sunt convins că ne veghează din înalturi şi ne spune cum să scriem istoria. Şi pentru că tot acest univers de trăire trebuia să poarte un nume, el s-a chemat Liviu Maior, Omul Liviu Maior.

Opto sit tibi terra levis!