Ştefan Melancu, Poezia în era virtual-ului

Călin Vlasie a reuşit să-şi construiască un univers poetic aparte asociat primelor sale volume – Laborator spaţial, 1984 (cuprinzând şi Neuronia, publicată în revista Argeş în 1981), Întoarcerea în viitor, 1990, şi Un timp de vis, 1993, reluate în antologia Acţiunea interioară din 1999 şi apoi în Opera poetică din 2018. Caracterul distinctiv al poeziei sale a fost remarcat în receptarea critică de întâmpinare, redat mai apoi elogios de Nicolae Manolescu în Istoria critică… şi analizat amănunţit în cele două antologii amintite mai sus, de către Gheorghe Crăciun (pentru care poetul este un „promotor al discursurilor psihice“ „de la reverie şi halucinaţie la proiecţia onirică, vizionară şi fantastică“) şi Ion Bogdan Lefter (în sublinierea căruia Călin Vlasie concurează „la titlul de cel mai dificil poet al generaţiei. Poezie ciudată, încifrată, cu aspect ermetizant, dezvoltând imaginea unei lumi noi, cu totul neobişnuite“). În plus, caracterul distinctiv al poeziei acestuia este accentuat de abandonul care urmează în evoluţia sa, poetul luând practic decizia, după volumul din 1993, de a nu mai scrie poezie, adăugând ca inedit, în antologia Acţiunea interioară, doar un singur poem, Ceaţa şi aura – unul dintre cele mai consistente pentru poetica sa de până atunci, marcant prin cerebralitate, austeritate, ambiguitate şi ermetism duse la extrem. Abandon mărturisit, de altfel, explicit, într-un interviu al anului 2000, în Observator cultural. Părea astfel că poetul şi-a încheiat opera, până acum câţiva ani însă, când produce surpriza, revenind cu un număr de volume dublu faţă de cele apărute în anii 1980–1990, publicând (începând cu 2021) cinci volume de poezie – micile întâmplări şi tripticul Virtual, succedate de incident şi metoda cititorului. epopeea operaţională (acesta din urmă, apariţie de ultimă oră), la care se adaugă romanul de anul trecut, Fading. Programul Fenix.

Dincolo de surpriza revenirii, întrebarea pe care şi-o poate pune, la o primă lectură, orice cunoscător al poeziei lui Călin Vlasie, este legată de statutul poeziei pe care o scrie în acest moment şi, ca atare, de cum poate fi aşezată în configuraţia ei de acum. Pentru aceasta, m-aş opri la tripticul Virtual (Editura Rocart, 2023 – 2024), gândit sub forma unor „cărţi“ – Cartea 1. Konectat, Cartea 2. Generator, respectiv Cartea 3. Suprem – şi ilustrând, în sublinierea lui Al. Cistelecan (cel care îi prefaţează ultima dintre „cărţi“), „o viziune-manifest (sau manifest-viziune) în care reforma pornită în tinereţe îşi atinge apogeul“. Una din cheile de lectură ale tripticului ar putea fi, tocmai în acest sens, înseşi teoretizările reformiste pe care poetul le desfăşoară, în paralel cu apariţia ultimelor volume şi simultan în mai multe reviste (Vatra, Ramuri şi Steaua), într-o masivă eseistică având ca obiect noua poezie, cu tot ce ar ţine de aceasta. Aşa cum a făcut-o cândva pentru poetica aplicată volumelor de altădată (vezi textele adunate în Poezie şi psihic din 2003), Călin Vlasie propune în teoretizările de acum – sub titluri sugestive precum Poezia, încotro? sau Poetici emergente în era post-algoritmică – termeni şi concepte noi – „poezia algoritmică“ şi „poezia post-algoritmică“, „literatura post-algoritmică“, odată cu problematica AI-ului, despre care se tot vorbeşte în ultima vreme şi la care se raportează trimiţând inclusiv înspre tripticul său Virtual: „Poezia a asimilat deja majoritatea procedurilor radicale din secolul trecut; «şocul» nu mai are acelaşi impact. Noutatea nu mai vine doar din formă sau temă, ci din interacţiunea cu tehnologiile şi mediile emergente: AI co-autor (cum e VIRTUAL al lui Călin Vlasie, unde există un dialog cu instanţa E-RM)“ (Ramuri, nr. 12/2025). Se impune astfel, în viziunea sa, virtualismul poetic, echivalent cu „o sensibilitate poetică emergentă care răspunde la provocările unei lumi digitalizate“ ce presupune „o repoziţionare a poetului ca teoretician al reţelelor şi interfeţelor, o estetică a glitch-ului, a erorii, a prompterului“, alături de „o redescoperire a afectului şi interiorităţii în condiţii de externalizare tehnologică“. Altfel spus, „o recalibrare a poeticii: dinspre forma controlată spre fluxul descentrat, dinspre autor spre reţea, dinspre intenţie spre generativitate“ (Vatra, 9/2025). Ideile teoretizate de Călin Vlasie merită atenţia prin chiar faptul că tripticul poetic la care ne referim aici poate fi citit prin noua poetică pe care o susţine (spun poate, gândindu-mă la cititorii avizaţi şi obişnuiţi cu noile tehnologii, ceilalţi rămânând probabil în grila de lectură şi de judecată critică pe care şi-au cultivat-o de-a lungul timpurilor). O primă constatare, în acest sens, ţine de însuşi titlul tripticului şi al „cărţilor“ ce-l compun, relevând un orizont de aşteptare proiectat într-un mediu al virtualismului, regăsit apoi în întregul conţinut. Suntem astfel, pe de o parte, în prima dintre „cărţi“, konectaţi într-un spaţiu specific reţelelor de comunicare, unde sacrul de altădată pare a fi înlocuit cu un „înger intubat“ şi un „dumnezeu virtual“; ne aflăm, aşadar, în „reţea“, dincolo de realul înghiţit de virtual, „pe internet messenger“ şi într-o stranie lume a lui Moz (cod virtual), unde avem nevoie pentru accesare de o „parolă“, în care eul vorbitor este, în fapt, „un pixel vorbitor“ sau „o sumă activă/ de particule minuscule/“, numite „psioni“; comunicând cu un „tu“ invizibil („corpul tău nu se mai vede“) şi a cărui dorinţă e la fel de stranie („aş vrea să mă cuibăresc într-o dronă“ care „poate e chiar ochiul lui dumnezeu“). Spaţiu ilustrat sugestiv de un poem precum [≠ o excursie virtuală]: „o excursie virtuală/ nici nu se poate mai bine/ deschid laptopul şi aleg ce-mi trece prin cap/ (…) un trafic neîntrerupt/ sunt peste tot“. Pe de altă parte, un asemenea spaţiu presupune, în a doua dintre „cărţi“, prezenţa unui generator care, dincolo de lumea invaziv virtuală, poate lăsa neatins „sufletul“, dar poate şi să genereze poezia însăşi, de orice fel, ca în poemul [≠ generatorul de litere]: „generatorul de litere/ nu înlocuieşte sufletul meu/ sunt în casa mea de pe deal/ cu pereţi ferestre şi uşi/ de litere/ (…) aş putea programa/ cele mai frumoase haikuuri/ tot ce-i cu formă fixă sau liberă/ cu reguli precise“. Virtualul presupune totodată prezenţa unui program („eu sunt un program“), o staţie („aici/ în staţia E-RM/ mă uit la stele“), instituirea, din nou, a lui Moz („Moz a venit din nou“) şi apariţia fabuloasă – într-un decor pastelat în amestec de real şi ireal, a briannei (personaj alipit cumva erosului nostalgic), ca în poemul [≠ s-a oprit]. În sfârşit, în Cartea 3. Suprem, spaţiul virtual capătă o configuraţie şi mai limpede, după cum o indică poemul intitulat [≠ a unsprezecea revelaţie], din ciclul E –RM/ remember, reluat în parte şi pe coperta IV: „acesta este constructul personal// paradisul în care locuim şi plângem// nu întreba de unde venim// nici încotro ne îndreptăm// lumile se întrepătrund“. „Construct“ în care revine într-un mod aparte brianna, ca în poemul [≠ brianna mi se arată în vis], poem ilustrativ în care „personajul“ se dezvăluie sub forma unui simbol încărcat polivalent – identitate fluidă, avatar generat ca proiecţie onirică, liminală şi fragmentată, disipată finalmente printre alte avataruri/heteronimi ale „constructului personal“: „îmi spun:/ nu eşti nici moz/ nici ylgart, nici/ prug serkood, nici zon glor/ niciun personaj care te ajută să-ţi depeni/ povestea“; alături de personaje ce transgresează spaţii şi epoci – semnificativ fiind în acest sens poemul [≠ contrapunct. spre härmeschatat], întins pe câteva pagini, cu transgresarea a doi pelerini reali din secolul al XIV-lea, sosiţi în spaţiul autohton după un pelerinaj la Ierusalim şi ilustrând subliminal ideea de arhivare, simultaneitate şi reţea de comunicare peste timp (fapt sugerat, în parte, şi în poemul [≠ contrapunct. cu eugen ionescu de ziua poeziei]). Un virtual dezvăluit ca fiind cel în care „dezvoltăm multilimbaje cu naivitatea/ celor care cred că/ dacă stăpâneşti/ o mai perfecţionată tehnologie ai şi poeticul – / nu ai nimic/ peste toate sunt trăirea poetică şi/ simţul poetic /„vei fi doar o tăcere întreruptă“; şi în care, în cele din urmă, totul este posibil: „cotidianul, realul, biografia personală/ se mută în virtual/ şi de acolo întreaga forţă a imaginarului/ se transformă în ceva real!/ nu vom mai putea distinge între real şi virtual// o cale lungă la căpătul căreia nu vom mai şti/ ce este poezie şi ce nu este poezie/ ce este literatură şi ce nu este literatură/ ce este artă şi ce nu este artă“ ([≠ eseu 10]. Concluzia? Iluzie binefăcătoare pentru cei încrezători în virtual şi, deopotrivă, scepticism apăsător pentru cei rămaşi ceea ce au fost până acum!