Radu Constantinescu, Iancu – pasărea cerului

Cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, cu prilejul bicentenarului Răscoalei lui Horea, apărea la Editura Eminescu un roman istoric primit călduros de critică şi de cititori (cu un tiraj de câteva zeci de mii de exemplare): 1784. Vreme în mişcare de Eugen Uricaru. Noutatea absolută pe care o aducea noua scriere era abordarea modernă a unui gen literar cu antecedente ilustre în literatura română. Criticii remarcau atunci existenţa unui subtext ideologic şi simbolic, „camuflat“ sub naraţiunea istorică, ca şi capacitatea autorului de a negocia cu cenzura, oferind simultan o lectură conformă şi una mai profundă. Combinaţie fastă dintre un roman istoric tradiţional (surprinderea atmosferei de epocă, a detaliilor de viaţă socială, de la condiţiile de existenţă cotidiană, până la îmbrăcăminte şi artă culinară) şi un roman de factură clasică, care investighează sensurile, cercetează mecanismele istorice, lucrarea răspundea mai mult la întrebarea de ce? decât la cum?

Am zăbovit asupra acestor aprecieri îndepărtate în timp, întrucât ele se dovedesc surprinzător de actuale şi în ce priveşte recentul roman al lui Eugen Uricaru, Pasărea cerului, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2026. Arc peste timp, lucrările evocate formează un diptic despre naşterea conştiinţei naţionale româneşti în Transilvania, o meditaţie asupra destinului istoric al românilor ardeleni, al căror statut social nu se schimbase la 60 de ani distanţă de răscoala lui Horea – lipsiţi de drepturi politice, într-o provincie aflată sub dominaţia nobilimii maghiare şi sub administraţia Imperiului Habsburgic. Fără a forma oficial o serie, romanele amintite au o coerenţă tematică şi simbolică clară, fiind construite pe două planuri: unul istoric propriu-zis, riguros documentat, celălalt în jurul unor figuri tragice, eroi care nu se vor putea bucura de victoria idealurilor lor (Horea şi Avram Iancu).

Pasărea cerului debutează sub semnul parabolei care decriptează titlul: în imperiul persan, pedeapsa capitală era formulată de satrap astfel „Va fi liber ca pasărea cerului! Oricine îl poate ucide, fără teamă de pedeapsă!“. Este anticipat, astfel, destinul tragic al eroului, „tânărul avocat local, Iancu Avram“, care va trece în legendă datorită memoriei colective drept „Crăişorul Munţilor“. Romanul, construit „pe temeiul unor fapte istorice păstrate în tradiţie şi atestate în documente din cărţi şi arhive“, cum mărturiseşte autorul în Nota introductivă, reconstituie figura liderului românilor din Transilvania în contextul evenimentelor Revoluţiei de la 1848, urmărind evoluţia dramatică a acestuia după înfrângerea idealurilor sale revoluţionare.

Uricaru păstrează dimensiunea eroică a lui Avram Iancu din scrierile care i-au fost consacrate până acum, dar evită mitizarea simplistă, imaginea eroică rigidă şi oferă personalităţii sale o interpretare literară complexă, conturând un portret psihologic convingător. Eroul romantic al Revoluţiei paşoptiste din Transilvania trăieşte o puternică dramă interioară, deziluzia eşecului revoluţiei îl macină, iar sentimentul de izolare politică îl descurajează. Consecinţa inevitabilă este prăbuşirea sa psihică despre care istoricii au scris pe larg. Eugen Uricaru intervine în această discuţie cu un punct de vedere care se regăseşte şi în însemnările lui George Bariţiu: „Iancu nu a căzut dintr-odată în apatie spirituală – scrie Bariţiu – ci a fost preparat la aceasta succesiv, prin diversele măsuri absolutistice care îi strâmtorau cercul de activitate…“. Este acreditată, aşadar, ideea că marasmul psihic al lui Iancu a fost accentuat, favorizat şi încurajat de duşmanii săi. Fantezia lui Eugen Uricaru în a-şi susţine punctul de vedere este prodigioasă. El imaginează o monstruoasă dar plauzibilă conjuraţie, croită cu diabolică abilitate în cabinetele habsburgice vieneze, care urmărea nu distrugerea fizică a liderului transilvan, ci demolarea lui psihică, discreditarea, compromiterea, marginalizarea. „Nu trebuie să îl omorâţi! Ar fi o greşeală de neiertat! – spune sec Baronul Martinovics, consilier intim al Majestăţii Sale, împăratul Franz-Joseph. Nu trebuie omorât, trebuie şters! Înţelegeţi?“ Cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestui perfid plan este maiorul Milan Kupka, „eroul“ exterminării morlacilor din Istria, trimis la Sibiu „să facă tot ce trebuie ca avocatul valahilor să fie uitat chiar de cei mai buni şi mai apropiaţi oameni ai săi“. „Eu sunt aici nu pentru a-l ucide pe acest agitator – declară ritos Kupka Baronului Springfield, comandantul cetăţii Alba Carolina – ci pentru a-l distruge. Pentru a-l lipsi de onoarea lui, pentru a-l scoate din mintea şi din inima valahilor.“ Dificilă misie să compromiţi un om ale cărui calităţi morale sunt apreciate chiar de duşmanii săi, un om despre care însuşi căpitanul Ivanovics, ataşat habsburgic pe lângă legiunile românilor în timpul luptelor acestora cu armata lui Kossuth, de fapt spion al Împăratului infiltrat în oastea moţilor, recunoaşte că „nu avea pasiuni sau dorinţe care să-i fie slăbiciuni, care să permită cumva să-l corupă sau să-l şantajeze. Nici paharul, nici femeile, nici banii nu erau motive serioase pentru a-l îngenunchea…“.

Romanul urmăreşte succesiunea loviturilor morale şi fizice pe care Kupka i le aplică lui Iancu pentru a-i sfărâma personalitatea, exploatând la maximum slăbiciunile caracterului său: orgoliul şi mândria. Se succed nemilos evenimente care îl umilesc, pregătind prăbuşirea finală: formalismul primirii la Împărat, la Viena, diversiunea de la Hălmagiu, unde, la târg, este arestat un fals Iancu, palmele umilitoare primite în Alba Carolina din partea grobianului căpitan Hoehn, pentru a culmina cu violarea fetei morarului din Şedea, iubita de taină a lui Iancu. Zdrobit sufleteşte, el este împins pe nesimţite „în mlaştina existenţei umane“. Din dispoziţia autorităţilor, cârciumarii din Apuseni sunt sfătuiţi „să nu fie calici. Dacă Iancu intră în locanta lor, să-l primească zâmbitori şi să îi dea de băut cu două reguli: să fie băutură proastă şi tare, iar apoi să nu îi dea nimic de mâncare… Doar băutură. Multă. Să bea până cade beat de pe picioare. Era cea mai sigură cale prin care creierii lui atât de străluciţi se vor stinge“.

O bună parte a comentariilor critice asupra scrierilor istorice ale lui Eugen Uricaru le definesc drept romane cu pretext istoric, unde ficţiunea se topeşte pe nesimţite în realitate şi ajunge să se confunde cu ea. Afirmaţia este valabilă şi în cazul Păsării cerului. Ne aflăm în faţa unui adevărat patent auctorial, o formulă compoziţională rafinată şi eficientă, care asigură echilibrul între document şi ficţiune. Pe o canava istorică reală, cu date şi evenimente precise, consemnate ca atare în tratatele de specialitate, cu personaje certificate documentar, autorul brodează mai multe fire imaginare. Fuziunea dintre cele două planuri este perfectă, transplantul este impecabil. Şi iată cum primirea delegaţiei românilor la Împărat, consemnată sec în documentele vremii, dobândeşte autenticitate prin detalii comportamentale („Tânărul suveran… purta mănuşi din piele, albe, care nu făceau parte din uniformă, dar spuneau multe – nu voia să fie atins şi nici să atingă pe cineva din delegaţia românilor“), prin replici şi gesturi („Împăratul a zâmbit larg, era mulţumit, nu avea de gând să-i lase pe aceşti supuşi îndepărtaţi şi mereu nemulţumiţi să îi strice ziua“) pe care le imaginează plauzibil („Brusc, Împăratul s-a întors, dispărând pe uşa deschisă în spatele său de un valet înfiretat“). Scena nu este statică. Trăieşte. Vibrează. La fel ca şi sensibilitatea cititorului. Compoziţional, amănuntele insignifiante sunt cele prin care autorul, ca un regizor dând indicaţii de mişcare scenică actorilor săi, face naraţiunea credibilă, reconstituirea evenimentelor depăşind, astfel, paradigma istorică şi devenind, în dimensiunea sa esenţială, afectivă.

Înainte de a se sfârşi, Iancu mai are de trecut un prag: va trebui să dea socoteală pentru ceea ce a făptuit în viaţa asta, bine şi rău. Cel care îl întreabă este… viitorul, posteritatea, prin glasul studentului Petru Giurgiu, fiul unui vechi soldat din oastea sa, venit în vacanţă de la studiile din Bucureşti: „Dumneavoastră aţi reuşit?“ – zice Petru. Iar Crăişorul Munţilor, lucid, stăpân pe sine, dă socoteală: „N-am de unde să ştiu, măi Giurgiule, dar dacă tu o să reuşeşti, înseamnă că am izbândit şi eu ceva!“ Pasărea cerului putea să îşi ia zborul…