Ei vorbesc cu cuvinte-umbre,
despre cuvinte-ecou.
Tu încerci să le pui carnea la loc.
Nimeni nu poate ieşi din acest zid
de limbă aparentă, din limba ascunsă,
o monedă falsă a înlocuirii.
Cuvântul-os al acestui sistem
este Hotarul.
El e sigur doar în buzunarul
strâns al prezentului, în acest timp
bun şi blând.
Până când te smulgi
din coşmarul cântat (imnic),
la gândul că şi pământul
se poate rupe, chiar numaidecât.
Atunci, graniţa devine o linie în aer.
Nu mai are ce să ţină.
Cum Dumnezeu scrie pe piele viaţa,
iar tu eşti scribul.
El suflă aerul cum să o trăieşti.
Tu doar primeşti şi aştepţi.
Totul se joacă
la examenul cu Marea Materie –
în efemeritate şi în ochiul eternităţii.
Examen scris (copierea destinului) şi oral.
Trupul rugăciunii e personal.
Colaborează organic, fidel, prin sânge.
Vei şti bine: afară din clepsidră
e adevăratul loc.
În locul timpului e viaţa.
Fii atent la ce transcrii
în transă, în tranşe rupte,
în zile sparte şi în târguiala
plecărilor şi-a întoarcerilor.
Nu mi-a zis carnea lui de tată, nu.
Nu mi-a zis: Măi, tată, nu
mi-a zis vorba goală. Nu voia
să facă şi el caz, ca taţii-ecou.
Nu vorbea limba aceea de rană,
o limbă care începe şi se termină cu ei.
Spunea tată doar când îi numea umbra –
tatăl său – şi atunci nu era
loc de confuzie,
nu la mijloc, niciunde.
Avusese şi el un tată, dar
nu voia să fie un tată –
nu unul care să fie rostit
ca o sentinţă, ca un verdict prin care
mulţi taţi îşi condamnă sângele.