Ioan Cristescu, Salut voios!

O istorie a literaturii române pentru copii şi tineret din perioada stalinistă 1948-1953

La Editura Vremea a apărut la sfârşitul anului 2025 o carte surprinzătoare prin tematică şi abordare, Salut voios! O istorie a literaturii române pentru copii şi tineret din perioada stalinistă 1948-1953, de Cristian Iscrulescu. Nu cunosc o altă lucrare în bibliografia românească al cărei subiect de studiu, în aparenţă minor, să incite, după lectura lucrării, la meditaţii majore şi să deschidă noi perspective de cercetare. Literatura pentru copii sau despre copii, conform delimitării adesea citate a lui Hristu Cândroveanu, pare a fi în istoriile literare o specie fără mare interes, adesea ignorată sau chiar uitată. Un editorial al criticului Nicolae Manolescu, în România literară, din 1997, intitulat Literatura pentru copii?, a devenit o prezenţă obligatorie în bibliografia lucrărilor pedagogice. De altfel, literatura pentru copii este subiect de dezbatere aproape exclusiv în zona pedagogică, subliniindu-se caracterul educativ, nu neapărat validat estetic.

Literatura română pentru copii şi tineret s-a dezvoltat impresionant la nivel editorial în ultimii ani. Dacă la începutul anilor nouăzeci şi apoi mulţi ani rafturile librăriilor şi târgurile de carte prezentau mai mult reeditări şi traduceri, zona editorială a copiilor s-a diversificat şi a evoluat. Au apărut mai multe colecţii pentru copii, de la edituri care au introdus imprinturi speciale ca brand propriu, la cele care s-au focusat pe domeniu, prin promovarea unor producţii inedite şi originale, prin condiţii grafice remarcabile, prin impunerea unor nume de autori şi de ilustratori.

Dar, dacă ne uităm cu aproape 80 de ani în urmă, odată cu schimbarea de regim politic din 1948, cu dorinţa acestuia de a impune o nouă ordine, desigur, toate zonele societăţii – social, politic, cultural, educaţional – au fost supuse unei remodelări agresive. Despre implicaţiile şi cataclismele culturale, morale, religioase ale perioadei s-au scris multe studii, iar accesul la documente a clarificat multe din necunoscutele unor ani ai distrugerii unei lumi şi ai construirea alteia pe baza unor legi importate sau, mai degrabă, impuse în numele ideologiei sovietice.

Lucrarea lui Cristian Iscrulescu este unică, necesară şi utilă. Despre autor, pe care l-am întâlnit în urmă cu doi-trei ani ca traducător din suedeză al unei superbe cărţi, Zorii limbajului, de Sverker Johansson, avem date sumare pe coperta a IV-a volumului: a urmat studii de biochimie şi de limbi străine la Universitatea din Bucureşti, are un doctorat la University of Southern California, din Los Angeles, a predat cursuri de lingvistică engleză şi suedeză, a efectuat traduceri literare şi de specialitate şi are mai multe lucrări ştiinţifice în domeniul lingvisticii, deci oarecum în afara domeniului. Am spus oarecum pentru că formaţia ştiinţifică, l-a care a adăugat o subtilă nuanţă de cordialitate şi umor, se simte în fragmente şi în întregul cercetării.

Fără a-şi propune să teoretizeze, prin cercetarea cronologică a celor cinci ani selectaţi, 1948-1953, un cincinal al perioadei de instaurare a comunismului stalinist, anii duri ai instalării prin violenţă a ideologiei totalitare, ai naţionalizării, ai începutului exilului Regelui Mihai, dar şi ai preluării totale a puterii, inevitabil, introduce discret intersecţii teoretice. Autorul mărturiseşte sensul demersului său: „Scriind această carne mi-am propus mai întâi de toate să umplu un gol şi să ofer informaţii despre autori şi opere care au căzut în uitare. Prezentarea urmează în principal criteriul cronologic şi în subsidiar cel tematic. Cartea de faţă nu este – sau este, dar numai în subsidiar – o lucrare teoretică. Ca urmare, nu mi-am propus să răspund unor întrebări de altminteri foarte importante, cum ar fi cea a definirii literaturii pentru copii şi/sau tineret“.

Într-un interviu din anii ’90, Ray Brad­bury, autorul romanului Fahrenheit 451, publicat, coincidenţă, în 1953, declara că „Nu trebuie să arzi cărţile ca să distrugi o cultură. Trebuie doar să opreşti lumea să mai citească“. În acest caz, Fahrenheit 451, lumea este oprită de la cititul cărţilor unui trecut considerat ideologic bolnav şi defect.

Noua ideologie îşi propune să producă artă după chipul şi asemănarea sa, la început prin preluări, adaptări, localizări din Răsăritul roşu şi apoi prin creaţii originale ale scriitorilor oportunişti sau ale noilor condeieri proveniţi din toate păturile societăţii, mai puţin mica şi marea burghezie denaturată şi exploatatoare, care a luat calea exilului, a închisorilor, a canalului. O retrospectivă a acelor ani ar putea duce la interogaţii morale, dacă nu juridice, de obedienţă. Însă volumul se adresează cititorilor de azi, mai tineri, care nu au cunoscut cei 50 de ani de totalitarism: „Studiul literaturii juvenile din perioada 1948-1953 atestă şi un înalt nivel de conformare la modelul sovietic, invocat în permanenţă şi urmat cu o slugărnicie pe care azi ne e greu s-o înţelegem“. Aş adăuga că şi după moartea lui Stalin, cu următoarele etape, 1953-1965, 1965-1989, se observă o conformare la acelaşi model, rebranduit, şi o slugărnicie la fel de greu de înţeles. Omul nou trebuie educat din fragedă pruncie în spiritul luptei de clasă, al idealurilor comuniste.

Cristian Iscrulescu ne propune o relatare de tip docudrama. Deşi cercetarea este ştiinţifică, autorul renunţă la un index necesar şi la o bibliografie, prezentă prin note multe şi necesare şi ne introduce, ironic, o listă de dramatis personae din care fac parte, categorial: Lideri supremi, dictatori; Ideologi, responsabili culturali; Cronicari, recenzenţi, critici literari; Teoreticieni, psihologi, pedagogi; Editori; Scriitori; Ilustratori; pe care i-am putea numi actanţii şi personajele: Copii sărmani; Preşcolari, copii de grădiniţă; Pionieri şi şcolari; Instructori de pionieri; Chiaburi şi sabotori; Viteji, feţi-frumoşi şi partenerele lor; Balauri, zmei, entităţi malefice, exploatatori; precum şi animale vorbitoare, pionieri, bunici alfabetizaţi, stahanovişti, cincisutişti, secretari de partid, învăţători şi profesori, cetăţeni, public; o veritabilă adunare de vietăţi ale unei lumi artificiale şi ideologizate.

Dacă unii dintre ei sunt cunoscuţi şi au rămas în istorie prin faptele lor abominabile, precum Lenin, Stalin sau Gheorghe Gheorghiu-Dej, mulţi alţii au intrat în uitare. Regizorul acestei lumi nu se implică cu judecăţi şi procese. Tonul său rămâne neutru, cu nuanţe de ironie, cu un zâmbet discret şi adesea amar.

Scurtele relatări sau rezumate ale lucrărilor (greu de spus opere literare) pentru copii şi tineret din perioada 1948-1953, anul morţii lui Stalin, în care se amestecă realismul socialist cu ridicolul proletcultist, fac deliciul lecturii. Sunt ilustrative şi pline de ridicol atenţionările, criticile şi mai ales autocriticile, prezente în procese-verbale de şedinţe, sau în comentariile din gazete, din care autorul citează, selectează veritabile mostre de umor involuntar, ridicol, născut din schematismul propagandistic.

În lista de Dramatis Personae regăsim însă persoane şi personaje care au supravieţuit în memoria culturală. Unele au eliminat trecutul umbros prin prezenţa culturală, ulterior, salutară. E cazul profesorului Paul Cornea, responsabil cultural în epocă, al lui Lucian Pintilie, Gellu Naum, Nina Casian, B. Elvin, etc. Sunt însă câteva personaje a căror activitate în epocă lasă un gust amar privind caracterul şi moralitatea, precum Vicu Mândra, foarte activ în presă prin înfierarea devierilor de la linia partidului, în aceeaşi perioadă intrat în lupta împotriva lui G. Călinescu, Ion Hobana, Vladimir Colin etc.

Anul 1948 este un an de tranziţie nu doar pentru literatura de copii şi tineret. A fost adoptată noua Constituţie a Republicii Populare Române, s-au naţionalizat fabrici şi bănci, s-a eliminat pluralismul politic şi s-a făcut trecerea la economia planificată. În zona literaturii pentru copii şi tineret, autorul ne trimite în anul de pregătire, 1947, un an al tensiunilor social-politice, al intrării sub influenţa totală a puterii sovietice, chiar dacă în sfera artelor se simte un vag curent liberal.

E anul în care intră în scenă A. Toma, contestatarul şi denigratorul lui Tudor Arghezi, cu scrieri pentru copii, devenit rapid, după epurări, academician. În această calitate îl găsim în 1952, când, la Academie, se ia în discuţie „creaţia“ acestuia, Piuici şi fraţii lui mici, despre care aminteşte în memoriile sale Iorgu Iordan, o mostră de umor şi ridicol, ca multe altele, aproape la fiecare pagină, pe care o indicăm cititorilor acestei cărţi.

În 1949 ia naştere Organizaţia pionierilor, ocazie bună pentru a impune o tematică a şcolarului studios, cuminte, brav, organizat şi ataşat valorilor socialiste şi cultului tovarăşului Stalin, părintele de la Răsărit. Îmi dau seama acum că, eu însumi fiind pionier, această Organizaţie nu a suferit mari transformări în perioada următoarelor decenii comuniste, schimbându-se doar părintele spiritual, Gheorghiu-Dej şi apoi Nicolae Ceauşescu. Ia naştere şi Uniunea Scriitorilor din R.P.R. cu o secţie dedicată literaturii pentru copii.

În 1950, la un an de la înfiinţarea Editurii Tineretului, au loc şedinţe de raport de activitate, scene ilare de autocritică privind implicarea în munca organizatorică, de propagandă a tematicii producţiilor literare. Se inaugurează Palatul Pionierilor unde viitorul lider suprem, Nicolae Ceauşescu, o înlocuieşte pe Ana Pauker, pentru a ţine cuvântarea de salut din partea conducerii superioare de partid, primul semn al procesului de cădere din înălţimi al acesteia, finalizat odată cu momentul istoric al „devierii de dreapta“, alături de Vasile Luca şi Theohari Georgescu. De altfel, Ana Pauker se regăseşte şi ca personaj model în viaţa pionierilor.

Se discută intens o problemă care va da ocazia unor şedinţe, ajungându-se până la propunerea de a fi discutată în Comitetul Central, cea a „îmbinării fantasticului cu realul“, momentul apariţiei basmului-feerie „Nică fără frică“ al Ninei Casian. Fantasticul ar trebui să fie „pozitiv“ în conformitate cu „legile lumii materiale“ şi în „spiritul ideilor revoluţionare“. Otilia Cazimir introduce, prin povestirea „Bădiţa Stalin“, un procedeu literar al umanizării, alături de schematism, şabloane şi clişee importate din literatura sovietică.

E şi anul în care se deschide Şcoala de literatură şi critică literară Mihai Eminescu, prilej pentru trasarea unor sarcini şi direcţii şi în zona de interes a cercetării de faţă. Ca o paranteză, e anul în care, cu ocazia Centenarului poetului Mihai Eminescu, se ia în discuţie înfiinţarea unui muzeu al literaturii române, fapt petrecut peste şapte ani, în mai 1957.

1951, deşi se inaugurează parţial Casa Scânteii, ca spaţiu al propagandei şi manipulării prin cărţi şi publicaţii, este destul de sărac în literatura pentru copii, care adaugă însă în portofoliu o nouă temă, cea a electrificării, alături de cea a luptei „eroice“ în ilegalitate.

Anul 1952 marchează în domeniu „serioase lipsuri ideologice“ şi „nivel artistic coborât“. E anul „devierii de dreapta“ şi al faptelor „antipartid, victoria lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prilej ca Ana Pauker să nu mai fie dată exemplu de Ziua Femeii.

1953 e anul morţii lui Stalin, prilej pentru discursuri omagiale şi recunoştinţă veşnică, repede trimisă în uitare, datorită evenimentelor pregătitoare pentru Festivalul Tineretului. O nouă temă a luptei pentru pace, a internaţionalismului, produce mostre de slugărnicie şi linguşeală.

La o analiză stilistică a titlurilor de poeme, proze, piese de teatru, şi a numelor personajelor, principale sau secundare, dincolo de schematism şi clişee, se observă câteva elemente care compun o imagine nuanţată a tehnicilor şi mijloacelor de manipulare. Onomastica are semnificaţie în funcţie de situaţie, de mesajul direct sau indirect, dar, în orice caz, fără vreo legătură cu trecutul, inclusiv la balauri şi zmei, uneori parcă ieşite din naivitate sau dintr-o mitologie creată ad-hoc. Şi în cazul acestora se poartă discuţii, se remarcă devieri de la linia ideologică.

Nu pot să nu fiu de acord cu autorul când concluzionează că: „Din literatura pentru copii şi tineret a anilor 1948-1953 supravieţuieşte, estetic, foarte puţin. Epoca respectivă, cu oamenii, faptele şi creaţiile ei, merită însă cunoscută şi înţeleasă, fie şi pentru că studiul ei scoate în evidenţă mecanisme perene ale manipulării şi constrângerii motivate de ideologic, care se perpetuează, sub diferite forme şi înfăţişări, până în zilele noastre“.

O carte-eveniment greu de evitat mult timp de acum înainte, nu doar ca sinteză a perioadei şi a literaturii pentru copii şi tineret din anii 1948-1953, dar şi ca metodologie şi stil. Nu este o cercetare doar pentru istorici şi literaţi, sociologi sau psihologi. E despre cum ideologiile extreme pot denatura, lucru ştiut în general, dar ignorat adesea, comportamentul şi gândirea copiilor şi a tinerilor.