Euphorion

Un substanţial grupaj consacrat teatrului şi menirii sale deschide numărul dublu 2-3/2026 al revistei sibiene. Întrebarea pe care Emil Cătălin Neghină o adresează unor „prieteni dragi, având legături temeinice şi clare cu scena“ este incitantă prin simplitatea şi francheţea ei: „Ce credeţi că mai face teatrul azi?“ Cel mai tranşant răspuns îl oferă Crenguţa Manea: „Ceea ce fac astăzi şi oamenii locului, se risipeşte ca şi ei… într-o comunitate dezarticulată ca a noastră, teatrul se molipseşte şi el de incoerenţă, de confuzie, probând mode cu pretenţie de înnoire stilistică ori de adecvare tematică la traumele sociale sau ale individului. Teatrele… se luptă să supravieţuiască, în ciuda celor mai aberante propuneri legislative“. Aspecte teoretice ale spectacolului teatral abordează Diana Nechit, care, detaliind analitic spectacolul Estetica rezistenţei de Sylvain Creuzevault, după romanul epic al lui Peter Weiss, evocă reinventarea teatrului documentar. Mihaela Artimon face o incursiune documentată în apariţia şi evoluţia psihodramei, iar Adrian Mihalache deplânge destructurarea limbajului teatral, ba chiar desfiinţarea limbajului vorbit, ceea ce „diminuează impactul socio-politic al teatrului“. Contribuţiilor, preponderent teoretice, li se adaugă câteva fine şi nuanţate analize ale dramaturgiei lui Lucian Blaga. Dumitru Chioaru, Ion Radu Văcărescu şi Joachim Wittstock propun o serie de consideraţii despre teatralitate pieselor Meşterul Manole, Zamolxe şi, respectiv, Tulburarea apelor. Aflat sub semnul Thaliei, numărul găzduieşte şi un text dramatic semnat de Cornel Teulea, precum şi o cronică la spectacolul lui Radu Afrim, Trilogia memoriei, montat la Craiova şi prezentat la FITS în 2025.

Ion Dur continuă eseul din numărul anterior, Tot despre un alt Eminescu, şi analizează, într-o primă secvenţă, volumul din 1989 al lui Solomon Marcus, Eminescu – orizontul matematic. Concluzia este că deşi Eminescu „nu a fost om de ştiinţă“, a avut „intuiţii poetice care indică o forţă de gândire extrem de penetrantă în timp, stări lirico-metafizice convertite în idei matematice şi invers“.

O menţiune specială ilustraţiei numărului, de un rafinament grafic în ton cu publicaţia sibiană, care consemnează momente din spectacolele prezentate de-a lungul anilor în cadrul FITS.

Atitudini

Brâncuşi 150 titrează pe coperta numărului din martie publicaţia ploieşteană, care, sub semnătura lui Dan Gulea, îl omagiază pe artist într-un mod cu totul original, readucând în memoria cititorilor un episod de istorie culturală demult uitată: demersurile din anii 1930-1932 pentru ridicarea la Ploieşti a unei statui a lui Ion Luca Caragiale, realizată chiar de marele sculptor, care mărturiseşte că era gata să-i înalţe un monument, „o lucrare de mare ispravă“, „ca o datorie de mulţumire pentru spiritul lui“. „Vreau să fac pentru Caragiale o fântână, aşa cum am făcut pentru Spiru Haret“, spunea Brâncuşi în 1932, la Paris, emisarului ploieştenilor. Proiectul rămâne, însă, la stadiul de intenţie, întrucât spiritul burghez al administraţiei locale a fost ultragiat de viziunea nonfigurativă a lui Brâncuşi. Cu umor amar, Dan Gulea consemnează festivităţile locale derulate cu prilejul dezvelirii bustului dramaturgului, realizat, în cele din urmă, de o jună artistă de 20 de ani, festivităţi de un convenţionalism tipic pentru felul „în care este receptată arta în spaţiul public autohton, aflată, în fond, la antipodul viziunii de tip platonician, ideatic, a lui Brâncuşi. Şi, desigur, la antipodul viziunii scriitorului“. Semnalăm, în acelaşi orizont tematic, eseul Brâncuşi şi Franţa. Fenomenologia creaţiei şi devenirea unui artist al formei esenţializate de Alexia Isvoranu, care investighează parcursul lui Brâncuşi în spaţiul francez, precum şi captivantul Jurnal parizian al lui Dorin Stănescu, aflat în vizită la Atelierul lui Brâncuşi şi la grandioasa expoziţie de la Centrul Pompidou.

Ancheta revistei, consacrată unui alt ploieştean celebru, lansează întrebarea: Cum citiţi poezia lui Nichita Stănescu în 2026? Cei patru respondenţi (Ioana Cosma, Romeo Aurelian Ilie, Florentina Chifu şi Savu Popa) se întâlnesc pe acelaşi palier, al respectului pentru cuvântul magic al poetului, care îţi „relevă limba română ca o duminică“.

Salutară consecvenţa cu care Lucian Sabados investighează evoluţia teatrului „Toma Caragiu“. Ajuns la cel de-al patrulea episod, serialul trece în revistă provocările artistice ale stagiunii 2001-2002: Caragiale, Gorki, Bulgakov, García Lorca, Goldoni. Impresionant! De savurat, ca de fiecare dată, Istoria în versuri a literaturii române. Daniel Pişcu reînvie acum figurile unor scriitori precum Traian T. Coşovei, Alexandru Vlad şi Cornelia Maria Savu. (R.C.)

Ateneu

Numărul din martie a.c. al revistei Ateneu prezintă o diversitate tematică susţinută de rubricile cu care ne-a obişnuit, reflectată în cronici şi recenzii de carte, opinii şi comentarii, eseuri şi poezie, cronici muzicale şi teatrale, interviuri. Remarcăm, din această paletă largă, pagina realizată de Carmen Mihalache la rubrica scena, consacrată spectacolului Albastru, montat de Andreea Vulpe pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, pe un text semnat de Ionuţ Vişan – „un text neconvenţional, infuzat de tristeţe şi poezie (…), tulburător, plin de semne de întrebare”, spectacolul ilustrând aspectul unui „roller-coster de sentimente”. În aceeaşi pagină, Carmen Mihalache semnează o cronică la spectacolul unei piese de referinţă din dramaturgia noastră interbelică, Domnişoara Nastasia a lui G.M. Zamfirescu, într-o premieră recentă pe scena Teatrului Municipal „Bacovia” din Bacău, în regia lui Radu Nichifor. Un spectacol „bine construit, limpede (…), poveste despre o tragedie din dragoste, sentiment care, dintotdeauna, a mişcat sori şi stele”, şi care, conchide Carmen Mihalache, „va avea, cu siguranţă, succes de public”. Alte pagini de interes din acest număr al revistei: consemnarea lui Vasile Spiridon, intitulată Pragul repetiţiei, oprindu-se asupra unui recent eveniment muzical de excepţie, respectiv premiera, la Utrecht a Concertului pentru pian semnat de Bryce Dessner, în interpretarea lui Alice Sara Ott; consemnarea Georgianei Marcu, Discursul lui Bourdieu în viziunea lui Gheorghe Iorga, în marginea unei cărţi dedicate celebrului sociolog şi filosof francez; eseuri, cronici, recenzii semnate de Simona-Grazia Dima, Adrian Lesenciuc, Mircea Moţ, Gheorghe Iova, Daniel Mariş, Violeta Savu, Leo Butnaru ş.a., alături de interviul luat de Leonard Popa, la rubrica meridiane, scriitoarei macedonene Lidija Dimkovska.

Ramuri

În numărul 3/ 2026 al revistei Ramuri, atrage atenţia editorialul Gabrielei Gheorghişor, pus sub titlul Satisfacţiile şi dificultăţile cronicarului literar. Un articol dens, pe o temă des dezbătută în ultimii ani, având ca punct de plecare prefaţa la Confort Procust, volumul de cronici şi eseuri din 1983 al lui Laurenţiu Ulici, aproape uitat astăzi, readus, iată, în actuali­ta-te. În prefaţa respectivă, Laurenţiu Ulici „glosează – ne reaminteşte Gabriela Gheorghişor – pe marginea condiţiei cronicii literare şi a cronicarului literar, relevând atât beneficiile, cât şi dezavantajele situării în arena actualităţii literare”, condiţie ce merită reluată în dezbaterea actualităţii, cu atât mai mult, cu cât, trecând peste arcul de timpuri postdecembriste, „Astăzi, tocmai cei care au abandonat exerciţiul criticii de întâmpinare sau cei care au ghetoizat-o generaţional vorbesc despre irelevanţa ei în câmpul literar românesc”. Plecând de la aceste preliminarii, analiza întreprinsă în editorial supune atenţiei situaţia criticii actuale prin prisma determinaţiilor pe care ni le oferă lumea de astăzi, în era imaginii şi a digitalului, cu „atomizarea câmpului literar” şi a „schismei” între diferitele generaţii. Atomizare agravată în ultimele decenii în raportarea la generaţia de critici douămiişti şi mai cu seamă post-douămiişti, „junii literaturii de astăzi” – aceştia din urmă îndepărtându-se de revistele literare ale Uniunii Scriitorilor; generaţii lipsite de o autoritate critică pe care să o valorizeze, autoritate care, „atâta cât a mai rămas, se găseşte în arealul generaţiilor precedente”. Şi mai clar spus, cu trimitere la tinerii critici, situaţia devine şi mai dificilă odată cu ofensiva Inteligenţei Artificiale, asupra căreia Gabriela Gheorghişor atenţionează fără niciun dubiu: „Viitorul literaturii şi al criticii literare ar putea fi însă spulberat de Inteligenţa Artificială, care a ajuns să scrie atât cărţi, cât şi recenzii, flatând orgoliul autorilor cu laude şi aprecieri fanteziste. Adică schisma amintită mai sus nu va mai avea nicio importanţă, toată lumea scriitoricească va pierde. Cea umană. A roboţilor-scriitori abia începe.” Editorialul merită citit în întregimea sa, împreună cu lungul extras, înspre final, din prefaţa amintită a lui Laurenţiu Ulici, extrem de actuală pentru cei care încă mai cred, totuşi, în menirea criticii literare şi a literaturii în general. (L.F.)