Actorul şi sportivul

Sigur, teatrul este înrădăcinat în viaţa noastră, în noi înşine. Motiv de desfătare, motiv de reflecţie, lumea scenei ne atrage şi ne fascinează, deopotrivă. Nevoia de „spectacol“, aceeaşi de când omul se ştie pe lume, rămâne una din problemele sociale cele mai acute. De ce „spectacol“ şi nu reprezentaţie dramatică, de ce „spectacol“ şi nu recital actoricesc? Pentru că acest termen, cu mult mai larg, include nu numai universul teatral propriu-zis, ci şi pe cel al filmului, muzicii şi sportului. Fiecare din ele trăiesc prin şi pentru exigentul public care le dă sens, care, în ultimă instanţă, le condiţionează existenţa. Ce reprezintă o piesă jucată fără spectatori dacă nu un eşec total?! Ce reprezintă un concert dat în faţa unei săli pustii dacă nu o nereuşită?! Ce reprezintă un eveniment sportiv însoţit de tribune goale, tăcute, dacă nu un simplu act de formalitate?! Fără discuţie, toate acestea fiinţează numai şi numai pentru spectatori, fie ei iubitori de teatru, melomani sau prieteni ai sportului. Se vorbeşte despre însufleţitorul miraj al aplauzelor, miraj ce dă actorului elan şi expresivitate, bucuria de a-şi desăvârşi rolul. Nu rareori am întâlnit actori afirmând: „Am avut o sală bună. Ţi-era mai mare dragul să joci!“ În sport, sau mai bine zis în fotbal – căci la ce altceva te duce gândul când vorbeşti despre sport? – se vehiculează din ce în ce mai des ideea celui de-al doisprezecelea jucător, deci a publicului ce, realmente, are puterea de a da aripi echipei, purtând-o spre victorie.

Spectatorul vine la teatru din felurite considerente. Fie pentru un actor preferat, fie pentru un regizor renumit, fie, pur şi simplu, pentru un text dramatic de valoare. Propria-mi relaţie cu lumea teatrului – spre satisfacţia mea, bineînţeles – este întregită însă de gânduri şi fapte trăite de-a lungul vremii, de amiciţii şi prietenii ce m-au legat de un actor sau altul. Tânăr fiind, mă aflam în sala de la Grădina Icoanei la un recital de poezie, unde, spre surprinderea mea şi a întregii asistenţe, m-am trezit, vrând-nevrând, suit pe scenă şi rugat să recit o poezie. Întâmplarea, avându-l ca erou pe Ion Caramitru, alături de altele şi altele legate de actori ai scenelor noastre, n-a reuşit decât să-mi sporească dragostea pentru fascinantul univers al teatrului, pentru oamenii care-i dau viaţă. Revenind la spectator, acesta este dornic, însă, şi de altceva, iar altceva-ul îl găseşte tocmai în sport. Iniţial limitându-se doar la simpla formă a divertismentului, mişcarea sportivă a căpătat dinamism din pricina acerbei competitivităţi, a farmecului său propriu izvorât din permanenta luptă de sine a celui implicat în joc, din continua rivalitate cu cei din jur. Dintr-un anumit punct de vedere, sportivul este şi el un actor, un actor al cărui regizor poartă numele de antrenor. Este un actor cu o libertate de mişcare mai vastă. Evident, urmează şi el în evoluţia sa anumite reguli, anumite indicaţii, dar succesul său final depinde în primul rând de propria-i personalitate.

(Fragment din revista Teatrul, nr. 5, mai 1988)