Cristian Vasile, Ideologi şi ideologii în România

image description

La finele anului trecut a apărut o carte consistentă, de aproape 1.000 de pagini şi cântărind câteva kilograme, care a şi beneficiat de cel puţin două lansări, una dintre ele la salonul Gaudeamus din capitală – Cristian Preda, Ideologii şi ideologi în România contemporană, Bucureşti, Humanitas, 2025, 996 pag. Volumul a apărut cu sprijinul Fundaţiei Friedrich Naumann pentru Libertate România.

Istoriografia are anumite periodizări şi reflexe legate de definirea unor epoci: uneori acestea se suprapun perfect cu cele operate de ştiinţa politică, alteori nu. De pildă, presimt că va exista nu neapărat un reproş, ci măcar o nedumerire sau aşteptare a unor istorici legată de titlul volumului şi de încadrarea cronologică. Aceasta pentru că un istoric, atunci când vede precizarea contemporan/ă, mai degrabă s-ar aştepta ca autorul să trateze ideologi şi ideologii de la 1918 până azi. Tot aşa cum istoriografia – după 1970 – a avut unele mici probleme să accepte definirea cu care a operat istoriografia de artă atunci când a vorbit despre artişti contemporani începând cu momentul 1945, şi nu cu 1918 sau 1900. Or, în acest tom de proporţii considerabile al lui Cristian Preda este tratată (exhaustiv aproape) doar perioada postdecembristă, post-1989.

Pentru că am ajuns aici se impun cel puţin două observaţii: 1. Până la urmă, această perioadă contemporană va fi – va tot fi – în curs de redefinire pe măsură ce înaintăm în timp. 2. În fond, în acest op impresionant, pentru care autorul merită toate aprecierile noastre, cititorii vor regăsi numeroase referiri la Ion I.C. (Ionel) Brătianu (pp. 219 şi urm.), Iuliu Maniu (pp. 137 şi urm.), Ion Mihalache (pp. 635-648), la perioada interbelică în general, ca şi la dictatura antonesciană care aproape că s-a suprapus cu Al Doilea Război Mondial. Evident, în volum apare şi perioada comunistă pentru că Ion Iliescu şi iliescienii (neocomuniştii) nu pot fi înţeleşi fără a face şi o analiză a epocii de dinainte de 22 decembrie 1989. De altfel, în carte se regăseşte un întreg capitol despre aceşti neocomunişti (pp. 56-178), după ce în prealabil autorul a tratat problematica radicalilor de stânga (pp. 25-55). Sunt şi revelaţii, informaţii care vor surprinde sau contraria, dar pe care Cristian Preda le argumentează, judicios cred eu. O aparentă surpriză poate fi afirmaţia cum că primul neocomunist nu a fost Ion Iliescu, ci Victor Atanasie Stănculescu, generalul care a pendulat la finele lui 1989 între dictatura ceauşistă şi regimul revoluţionar.

Eu am fost însă surprins de un alt aspect care se vădeşte în paginile volumului: numărul foarte mare de grupuscule, grupări, asociaţii, asocieri etc., unele cu nume bizare, care au existat în România şi s-au manifestat din punct de vedere ideologic, politic, prin cărţi, broşuri, volume, volumaşe ş.a.m.d. Autorul a considerat că inclusiv ele trebuie luate în serios şi cuprinse în analiza sa. Iar aici Cristian Preda a făcut o muncă extraordinară, pentru că ne-a scutit pe noi de parcurgerea acestor producţii (unele consistente, altele puerile, naive, fantasmatice), le-a sistematizat şi le-a încadrat din punct de vedere (cultural-)ideologic. Sunt mulţi autori inventariaţi în lucrare, iar unii dintre cei vizaţi au şi protestat. Dar cred că, într-un fel, Cristian Preda a lucrat în cea mai mare parte cu „materialul clientului“, adică le-a preluat ideile, le-a citat şi le-a interpretat. Deci este de dorit ca şi reacţia celor care se regăsesc în abordarea profesorului de ştiinţe politice să fie argumentată, nu umorală, adică să aibă un aparat critic, cum se spune.

Fiindcă am pomenit de stânga politică (inclusiv radicală, extremă), cred că se cuvine să amintesc şi de zona de dreapta, iar aici am să mă refer la conservatorism (în volumul datorat lui Cristian Preda există un capitol separat – Conservatorii, pp. 736–787). Potrivit autorului, conservatori pot fi consideraţi profesorul ieşean Alexandru Călinescu, Ioan Stanomir, dar mai există şi o altă categorie – cea a „conservatorilor religioşi“: Roger Coresciuc, Emanoil Băbuş, Ignatie (Trif), episcopul ortodox al Eparhiei de Huşi începând din 2017 (pp. 744-749). Prea Sfinţitul Ignatie – autodeclarat „conservator european“, adversar al „neoliberalismului progresist“ (p. 748) – este înfăţişat în ipostaza lui de autor religios care simte nevoia de a răspunde unor provocări ale „marxismului cultural“ (v. Ignatie, episcop al Huşilor, Maladia ideologiei şi terapia Adevărului, Huşi, Editura Horeb, 2020). Trebuie spus că Prea Sfinţitul Ignatie este un moderat; există şi oameni ai Bisericii Ortodoxe sau teologi care s-au remarcat prin radicalism, prin atitudini extreme. Să mi se permită aici câteva consideraţii personale despre conservatorismul Bisericii Ortodoxe Române din postcomunism. La ce mă refer în mod specific când vorbesc despre acest tip de conservatorism? Nu sunt deloc original şi reiau aici o definiţie consacrată: conservatorismul ortodox este o doctrină teologică care acordă prioritate fidelităţii faţă de tradiţiile şi practicile liturgice ale Bisericii timpurii, contrastând de multe ori cu valorile civice şi democratice liberale moderne. De multe ori, atât în perioada precomunistă, cât şi în postcomunism, conservatorismul Bisericii Ortodoxe a avut tendinţa de a se identifica cu ortodoxismul (deci nu doar cu ortodoxia). Conservatorismul (ortodox) manifestat în postcomunism a fost câteodată de nuanţă naţionalistă, confesionalistă, inspirat uneori de orientările clericale ortodoxe, radicale, din perioada interbelică. Aceste orientări de multe ori au fost în siajul extremei drepte (Liga Apărării Naţional-Creştine, Partidul Naţional-Creştin al lui Octavian Goga şi A.C. Cuza, dar şi Mişcarea Legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu). Având aşa o povară istorică, nici nu este greu de înţeles de ce este atât de dificilă construirea unui conservatorism ortodox mai apropiat de democraţia liberală decât de radicalism/extremism.

Merită subliniat şi un alt plus al lucrării lui Cristian Preda: deşi cartea a fost predată în iulie 2024, ea este adusă la zi, în sensul că surprinde şi celebrul caz al lui Călin Georgescu – surpriza şocantă (politico-electorală) din noiembrie 2024. De fapt, cum sugerează şi autorul, cazul sus-amintit nu ar fi trebuit să ne surprindă prea tare. Amestecul de procomunism şi proantonescianism exista deja în cultura politică radicală de la noi, iar politologi precum Vladimir Tismăneanu a consacrat concepte pătrunzătoare precum „baroc fascisto-comunist“ (sau „stalino-fascist“) şi „seculegionarism“ (mixajul dintre tezele toxice vehiculate de Securitatea zisă „patriotică“ a lui Gh. Gheorghiu-Dej – Nicolae Ceauşescu şi cele ale Mişcării Legionare fasciste).

Mărturisesc aici şi o altă surpriză, aceea de a constata că avem de-a face cu un autor ce pare omniprezent, la catedra de la Facultatea de Ştiinţe Politice (într-un timp chiar în funcţii de conducere, decan, cu sarcini administrative cronofage), în biblioteci, în arhive, în spaţiul mediatic (la televiziuni, în presa online etc.), autor care ne oferă totuşi acest volum – de referinţă – de aproape o mie de pagini, cu o documentare bogată. L-aş compara pe Cristian Preda cu un Nicolae Iorga al ştiinţelor politice din perioada postcomunistă. Evident, mă refer aici la istoricul prolific şi temeinic N. Iorga şi la cărţile lui academice, care rămân şi azi valabile, şi nu la politicianul mediocru descris atât de bine de Georgiana Ţăranu într-o carte recentă (vezi Nicolae Iorga şi seducţia fascismului italian, Bucureşti, Humanitas, 2025). Mai adaug un singur aspect: Cristian Preda a mai publicat multe alte cărţi, chiar în perioada mai recentă, de genuri diferite, inclusiv biografii (cea a scriitorului Victor Eftimiu), analize ale versificaţiilor politice, ale sistemelor electorale etc. Te poţi întreba, în acest context, de unde a mai găsit autorul timp şi resurse pentru a citi, a gândi şi a scrie inclusiv acest op de proporţii considerabile.