Elisabeta Pop, De… vorbe, vorbe… cu Dorina Lazăr

Am primit cartea Dorinei Lazăr spre sfârşitul toamnei. A fost o surpriză plăcută. Nu e primul interviu, Dorina Lazăr, ca orice vedetă (ştiu că refuză categoric acest cuvânt şi mai spune şi că „nu se place pe sine“ şi că nu s-a „crezut“ frumoasă niciodată), a fost de mai multe ori intervievată în multe reviste, la posturi de televiziune, la Tv Cultural, Europa, (Intrare liberă, cu Mirela Nagâţ, Mic dejun cu un Campion, cu Daniela Zeca Buzura, Reţeaua de idoli cu Irina Păcurariu, Garantat 100% cu Cătălin Ştefănescu, Brilliant cu Loredana Negrilă etc.), dar atunci când a devenit proaspăt pensionară şi cam debusolată, având un buget de timp liber neaşteptat, a acceptat cu bucurie propunerea unui jurnalist de a sta de vorbă despre teatru şi despre ea, în teatru şi în viaţă….

Din întâlnirile, treisprezece la număr (cu noroc!) acasă la ea, cu zeci de întrebări puse de jurnalistul Steliu Lambru, la care actriţa a răspuns cu o naturaleţe demnă de profesia ei, neintimidată de microfon, mereu cu replica la purtător, a ieşit în final o carte. Aproape ca dintr-o pură întâmplare. O carte pe care au numit-o, aşa, hamletian, Vorbe, vorbe, vorbe… (Editura Oscar Print, 2025). Coperta, extrem de frumoasă, o fotografie din filmul Înghiţitorul de săbii (regia Alexa Visarion), semnată de Emanuel Tânjală.

Dacă vrei să afli cum sunt actorii, cum gândesc, cum abordează un rol, cum acceptă o indicaţie regizorală sau o observaţie critică, o cronică, dacă iubesc poezia sau cum se… iubesc ei între ei, ai două posibilităţi: fie citeşti ce scriu regizorii sau criticii despre ei, fie ai fericitul prilej să fi trăit printre ei. Eu am avut acest ultim, hai să-l numesc privilegiu, şi nu contenesc să mă mir cum de încă am rămas prietenă cu mulţi dintre ei.

E şi unul din motivele pentru care acum citesc pe rupte cărţile cu ei şi despre ei…

Cartea Dorinei Lazăr este de fapt o sumă de întrebări şi răspunsuri. La început mi se părea aproape un interogatoriu, produs după schema bine cunoscută de la interviurile de istorie orală, în care Dorina era, desigur „subiectul“, dar pe parcurs mi-am dat seama că, procedând astfel, Dl. Lambru a reuşit să consemneze, încet-încet, toată viaţa actriţei. Citind, rămâi uimit de francheţea şi naturaleţea cu care îşi trece în revistă viaţa. Nu ştiu dacă altminteri am fi ajuns martorii unei vieţi, prin multe detalii, cu adevărat surprinzătoare. Iar ideea de a umple cartea cu fotografii este genială. Mi-au trecut prin mână cărţi despre mari actori, nu doar din România, în care n-am găsit decât poza de pe copertă. Aici, mulţimea de fotografii, mai mari sau mai mici, color sau alb-negru, fac atmosferă, pun sub retina cititorului traseul unei vieţi : de la fetiţa cu codiţe aurii, la starul care aminteşte de Hollywood.

O viaţă câtuşi de puţin roză, cum ai putea bănui, având-o în faţă pe actriţa mereu zâmbitoare. A fost o copilă deloc răsfăţată, o fetiţă pe care mama ei, foarte tânără şi foarte frumoasă, aş zice uşor bovarică, visătoare, căsătorită nu din mare dragoste cu un bărbat cu zece ani mai în vârstă, fuge pur şi simplu de acasă, „să se facă artistă.“ Din Hunedoara, cu uliţele ei străjuite de copaci, străzi asfaltate doar în centru, cu vecini muncitori siderurgişti cam tot la a doua casă, visul tinerei măritate cu un vrednic brigadier silvic era să se vadă pe scenă. Să poarte toalete frumoase, mătăsuri şi eşarfe luxoase şi să joace pe scenă. Ceea ce, în final, s-a şi întâmplat. Mama ei a fost, până la pensionare, actriţă la Teatrul Bulandra. Ce poveste frumoasă, nu?

Cartea Dorinei se citeşte uşor şi plăcut. Poţi s-o mai laşi din mână sau poţi să revii, e cumva ca şi când tu însăţi stai de vorbă cu ea şi vrei s-o mai întrebi ceva. Cum a crescut ea cu un tată şi o bunică, în casa rămasă ani de zile neterminată, ca o metaforă a căsniciei brusc întrerupte…, apoi momentul când a acceptat, după un rebel refuz, să-şi întâlnească mama, fiindcă nimeni n-a dorit să le îndepărteze de tot, cum a terminat apoi cu bine liceul şi a devenit studenta maestrului Ion Finteşteanu, la Institutul de Teatru, cum a intrat în teatrul profesionist. Ce miraj, câtă bucurie! Pasionantă etapă a vieţii ei, plină de învăţăminte, cu respect pentru şcoală, pentru dascăli, cu drag de scenă, cu stimă pentru spectator. Teatrul Delavrancea, Odeonul. Colegi, prieteni, amici, inamici… profesional, se-nţelege, intrigi, bucurii, reuşite scenice, eşecuri, oameni dragi (Elena Deleanu, Sanda Manu, Rodica Mandache, colega ei de cabină, două mari actriţe, bune prietene pe viaţă) a căror personalitate o evocă cu mare drag, directoratul unui teatru din plin centrul capitalei, lung, cu probleme delicate nu o dată insurmontabile, turnee în ţară şi străinătate, peripeţii de tot felul. Filme la noi şi în Franţa, cu observaţii fine, de profesionist şi de om, pur şi simplu, ba chiar de psiholog sau de sociolog… Relaţia artistică excepţională cu talentatul actor orădean Miske László la filmul Angela merge mai departe, în regia lui Lucian Bratu (1982), emoţia permanentă dacă ajunge sau nu la timp, prietenia cu el, venit din zona ardeleană atât de dragă ei…

De altfel şi noi două aşa ne-am împrietenit, la teatrul ei, de unde nu puteam lipsi când eram la Bucureşti, eu venind din Bihor şi aflând că sunt din Lipova şi că mai suntem exact de aceeaşi vârstă, ea cu o lună mai tânără. Din octombrie şi noiembrie. Tomnatice, amândouă, o spun de dragul poantei. Anul de graţie… războinic, 1940. Noa, servus, mi-a spus, şi aşa ne salutăm de cincizeci de ani.

Ceva mai discretă cu viaţa personală, aşa cum a crezut că e normal, cititorul care nu o cunoaşte decât de pe scenă, află doar cum şi-a cunoscut soţul, pe Mihai, dându-i împrumut salariul ei, când abia se cunoscuseră în casa unor prieteni şi el a pierdut la canastă sau ce joc o fi fost. Comic până la un punct, fiindcă l-a luat de bărbat ca să recupereze suma… dar deloc dramatic, ca să rămânem în perimetrul teatral, fiindcă au avut o căsnicie foarte bună (chiar, şi cu soacra permanent în casă), până la moartea lui Mihai, moarte care le-a răvăşit pe toate patru, pe ea, pe fiica ei, pe soacră, pe nepoată… Şi, ca să dăm un pic din casă, cum se spune, fiica Dorinei este azi o talentată scriitoare, Ioana Maria Stăncescu, iar nepoata, Ilinca, o viitoare regizoare..

Dorina Lazăr este o fiinţă solară, fericită pentru fiecare zi. Da, pentru că ea a trăit de mică între oameni „simpli, harnici, cuminţi, cu frică de Dumnezeu“, cum spuneau chiar ei. Dacă ar fi să rezumăm în două cuvinte succesul ei pe scenă şi, de ce nu, ca director de teatru, ar fi poate seriozitate şi dârzenie. La care, zâmbind, am adăuga şi simţul umorului.

Cu emoţie îşi aminteşte de toate rolurile, cele mai multe principale, din poate o sută de spectacole, în mii de reprezentaţii (Gaiţele, Arta conversaţiei, Casanova, Şefele, Aventurile lui Habarnam, Natură moartă cu nepot obez, Joi mega joi etc.), de regizorii cu care a lucrat (Vlad Mugur, Dinu Cernescu, Alexa Visarion, Alexandru Dabija, Radu Afrim, Dragoş Galgoţiu, Felix Alexa, Alexander Hausvater etc.). Şi nu ultimul, în lista regizorilor, cu voia dv., l-am adăuga pe Bobi Pricop care i-a oferit un rol de neuitat în spectacolul Nelinişte. În spectacolul cu piesa rusului Igor Vîrîpaiev, trăind exilat în Polonia, joacă magistral de câţiva ani rolul principal, cel al unei femei puternice şi talentate, un lider . Îi vine mănuşă. Un dar neaşteptat la sfârşitul carierei artistice. Un rol şi un spectacol care i-au adus imense satisfacţii. Dar, atenţie, când vorbim despre Dorina, cuvântul sfârşit nu are ce căuta. Cât despre premii şi recunoaştere, deşi s-ar crede că sunt numeroase, nu sunt câte ar merita.

Din frumoasa şi ataşanta prefaţă semnată de Georgeta Filitti, transcriem finalul:

„Cartea de faţă rămâne un bilanţ inspirat de viaţă trăită cu măsură, înţelepciune şi acea calitate rară de a lăsa deoparte lucrurile nesemnificative, spre a se bucura de cele cu adevărat preţioase, menite să dăinuie până la vârsta senectuţii“. Vorbe? Poate, dar ce vorbe….