Mihnea Măruţă, Şapte ispite

Relaţia omului cu tehnologia digitală e construită pe un mecanism al ispitei. Algoritmii te „cunosc“ tot mai detaliat şi îşi adaptează continuu oferta pentru a te menţine conectat. Astfel, starea „normală“ a minţii devine stimularea, iar starea de disconfort ajunge să fie cea în care ai vrea să te linişteşti sau să te concentrezi, dar nu mai poţi.

Desprinderea de real devine norma, iar realul devine povară.

Ispita de bază din reţele este, deci, aceasta: 1) părăseşte realul, căci, în virtual, totul e mult mai intens, mai uşor şi mai divers. Şi, promisiune esenţială, acolo nu e nici pe departe atâta suferinţă precum în real.

Să luăm, pe rând, alte mreje cu care avem de-a face în acest mediu.

2) Ispita totalităţii constă în miile de propuneri zilnice de a-ţi trăi viaţa: ce să mănânci, ce să bei, ce să vezi, cu cine să te întâlneşti, unde să călătoreşti şi, mai ales, ce să-ţi cumperi.

Aceste „sugestii“ au două aspecte care le duc la extrem: a) numărul lor imens, care întreţine sentimentul că reţeaua te lasă în urmă; b) comparaţia, încă din copilărie, cu cei mai grozavi oameni din lume, comparaţie care duce la invidie şi la resentiment.

Pe scurt: cu cât intri mai devreme în reţea, cu atât creşte ispita de a trăi şi de a avea… tot. Iar de această situaţie se leagă extinderea anxietăţii şi a depresiei în rândul copiilor şi adolescenţilor.

3) Ispita irelevanţei. Faptul că, în reţea, nu te întâlneşti cu oameni, ci doar cu fantomele lor digitale, îţi inculcă gândul că trebuie să tot atragi atenţia, pentru ca nu cumva să fii uitat.

Dar, pentru că majoritatea suntem oameni obişnuiţi, ispita de a atrage atenţia duce la un potop digital de lucruri insignifiante, de la fotografii cu farfuria din care mănânci până la interminabile imagini ale propriului chip, în tot felul de locuri şi din tot felul de unghiuri.

Noi ştim că nu avem cine ştie ce de transmis lumii, dar ispita care ne roade este aceasta: uitaţi-vă şi la mine, sunt şi eu aici! Preferi să fii irelevant decât să ai senzaţia că ai dispărut din ochii celorlalţi.

(De această ispită se leagă şi „oboseala“ multor copii şi adolescenţi, care simt că trebuie să se reinventeze iar şi iar, răspunzând cât mai des la întrebarea: cine sunt eu astăzi? Or, asta reclamă prea multe decizii identitare, care îi epuizează psihic şi mintal.)

4) Ispita dublului. Mintea noastră tinde să atribuie corp unor entităţi care se manifestă ca şi cum ar fi oameni: crezi că stai de vorbă cu o persoană şi, de fapt, dialoghezi cu un chatbot. Vrei să-l convingi că greşeşte, dar uiţi că ar putea fi o fantomă digitală.

Ispita dublului e o amăgire determinată de faptul că suntem obişnuiţi ca dincolo de o frază sau de o idee exprimată public să fie cineva în carne şi oase. Acest lucru nu mai e valabil de mult, însă minţile noastre refuză încă să plece de la prezumţia de fantomatizare, de ne-viu, de inexistenţă.

5) Ispita imortalizării. Tehnologia reţelelor îţi induce iluzia că ai putea supravieţui în memoria a tot mai mulţi oameni şi că ai putea face asta în propriii termeni, adică ei să te ţină minte aşa cum ai vrea tu să te ţină minte.

Din acest motiv, această tehnologie intră în concurenţă directă cu alte speranţe de nemurire. Şi nu doar cu cea religioasă, ci şi cu altele mai lumeşti, cum ar fi nemurirea prin copii, prin creaţie artistică sau prin eventuale organizaţii pe care le laşi în urma ta.

6) Ispita perfecţiunii. Dacă un copil stă în reţele 6-8-10 ore pe zi, mintea lui este făcută franjuri. Nu întâmplător au scăzut evaluările la tot felul de teste, capacitatea de concentrare, de a urmări un text sau de a pricepe o metaforă. Nu întâmplător vorbim despre prima generaţie care, în loc să fie mai inteligentă decât predecesoarea, pare a o lua în sens invers.

Acestui efect cognitiv i se adaugă unul psihologic: pentru că îşi aleg modelele din reţea, foarte mulţi copii se raportează direct la perfecţiune. Iar aici se deschid două direcţii.

Prima e perfecţiunea fizică. Termenii de comparaţie sunt cei mai frumoşi oameni din lume, iar asta le induce copiilor suferinţă şi depreciere de sine. Şi nu e vorba doar despre fete: deja sunt virale cazuri prin care băieţi tineri se operează ca să semene cu aceia care, în grupurile lor, sunt consideraţi idealuri de frumuseţe sau de bărbăţie.

A doua direcţie este perfecţiunea din activităţile curente. Aici, ispita este de a invidia roboţii, pentru că nu te poţi ridica la înălţimea lor, pentru că nu faci lucrurile fără cusur sau până la capăt.

Deci, cele două ispite îngemănate ale perfecţiunii, ambele induse din reţea, sunt: să arăţi fără erori şi să lucrezi fără erori. Şi ambele sunt sabotări ale condiţiei noastre de fiinţe imperfecte, soluţii iluzorii la problema împăcării cu sine.

7) Ispita renunţării la sine. Orice om e dăruit cu memorie şi liber arbitru, adică şansa de a-şi constitui un trecut propriu şi un viitor propriu. Orice om e o continuă amintire a libertăţii şi o continuă libertate de a-şi aminti.

Ei bine, accesul la Google a dus la o externalizare a memoriei, iar accesul la asistenţi virtuali de tipul ChatGPT determină o externalizare a gândirii. Ne transferăm toată cunoaşterea unei specii lipsite de viaţă, în care avem tot mai multă încredere şi pe care ne bazăm fără ezitare.

E o ispită a renunţării de sine: e ca şi cum omenescul ne împovărează şi preferăm o alternativă de uşurare a minţii.

Şi să nu ne mirăm dacă, obosiţi de propria memorie şi de propriul liber arbitru, creăm teren fertil pentru o dictatură. Vrem ca o altă specie, ne-vie, să ne scrie trecutul şi să ne stabilească viitorul? Răspunsul, încă, ne aparţine.