Ion Mureşan, Cena dezorganizatorului

Am şi eu o fixaţie: cărţile scrise de Aurel Pantea încă nu s-au tipărit corect din punct de vedere grafic. Căci sub acest aspect cărţile ar trebui să arate aşa cum le tipăresc eu, de fiecare dată, în mintea mea: pagini complet negre şi pe acest fundal poemele ca nişte mici constelaţii de sens, înscrise cu alb.

Pe când eram mai tânăr, mai bine zis pe când eram tânăr de tot, îmi imaginam că Poetul trebuie musai să fie slăbuţ, înalt, niţel efeminat, cât să răspândească în aerul din jurul lui un val de sensibilitate, şi dacă e posibil niţel ftizic, şi bineînţeles pletos. De aceea, când l-am cunoscut pe Aurel mi-a fost oarecum peste mână să cred că el e poetul Aurel Pantea. El era mare cât un urs, mergea legănându-se de pe un picior pe altul, avea mâinile uriaşe ca de zidar. Nu putea fi el Persoana de după-amiază. Dar, încet-încet, a trebuit să accept că Poetul se refugiase în ochii lui mari şi întunecaţi şi foarte, foarte blânzi. Acum îmi aduc aminte că într-o iarnă, înainte să îi apară Negru pe negru m-am nimerit la Târgu Mureş şi Aurel m-a condus la gară şi acolo m-a întrebat dacă nu vreau să-i citesc cartea, iar eu am fost încântat că avea încredere în mine, aşa că şi-a luat şi el bilet până la Războieni şi am citit poezie şi-am tremurat în trenul neîncălzit şi iar am citit şi până la Războieni nu am terminat de citit, aşa că mi-am luat şi eu bilet până la Târgu Mureş, dar poate din cauza frigului tot nu am reuşit să terminăm lectura, aşa că şi-a luat din nou şi el bilet până la Războieni. Şi am ajuns şi am intrat în bufetul gării, ne-am luat cafea în nişte căni albe şi uriaşe, pe care barmanul le-a ales poate pe măsura lui Aurel, cred eu. Şi s-a anunţat trenul spre Cluj, şi nouă ne-au mai rămas două poeme necitite pe care le-am lăsat chiar noi, aşa ca să avem ce citi când ne vom revedea.

Acum, desigur, ştiu, împreună cu Aurel, că poetul are stocată în creier patria unor marinari bătrâni care au aflat şi ei că „patria lor/ e un fruct al cuiva ce nu oboseşte/ să imagineze/ şi pluteşte pe mări,/ ancorînd, uneori, în porturi ireale,/ zilele lor sunt făcute/ din materii subtile, rămase/ de la alcătuirea unor oraşe perfecte,/ înrobitoare“. Şi voi încheia citându-l pe Aurel şi zicând că Poetul este acela care poate spune că: „de la o vreme, chiar şi obiectele/ îmi simt singurătatea“, şi că „viaţa e atît de intensă/ că şi obiectele/ ne simt prezenţa“.

Dar să trec acum, după rândurile de memorie iubitoare, la cartea pe care o am în faţă. Psaltirea, pe câte ştiu eu, se citeşte în mănăstiri seara şi dimineaţa, dar psaltirea poetului nostru este una aparte: o Psaltire de noapte. Iar dacă ar fi să dăm crezare sfântului Ambrozie care zice că Psaltirea este un fel de oglindă, atunci, urmând îndrumările de mai sus, ea este o oglindă neagră în care se vede insula de sens, dâra luminescentă care este chiar chipul lui Aurel. De altfel, coperta acestei Psaltiri pare a-mi confirma spusele.

Psaltirea de noapte dă seama de o poetică cu care ne-au obişnuit cărţile lui Aurel, o poetică care a devenit sinonimă cu o amprentă a lui. Prin poetica unui autor, înţeleg faptul că el a ajuns să găsească o anumită definiţie a Poeziei, definiţie care să se potrivească felului său de a fi şi de a scrie. (Dar, mă rog, puţini poeţi îşi pun problema să încerce măcar să-şi definească poezia în raport cu Poezia.) Eu cred că lui Aurel i se potriveşte definiţia Poeziei dată de Carl Sandburg: „Poezia este deschiderea şi închiderea unei uşi, lăsându-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în frântura aceea de clipă…“. (Definiţia asta exemplară o aşază, de altfel, Viorel Mureşan în deschiderea cărţii sale de poezie Monede în aer.)

Am făcut un ocol ca să mă întorc la Psaltirea de noapte . Iată: poemele din carte sunt scurte, cât o respiraţie, pentru că e extrem de greu să asişti la ceea ce vezi prin uşa întredeschisă preţ de o clipă şi să descrii ce ai văzut. Pentru simplul motiv că ceea ce i s-a arătat poetului e insuportabil. Despre această viziune insuportabilă este vorba în cartea aceasta, iar scrisul lui Aurel Pantea este în cele din urmă confesiunea prin care vrea el să ne facă părtaşi la o viziune cutremurătoare. Psaltirea lui Aurel este, în primul rând, o încercare disperată de „conectare“ la divinitate, căci a văzut poetul că „mulţi se întorc din excursii nocturne/ şi se conectează“.

Numai că această „conectare“ la care aspiră Aurel, după excursia lui nocturnă, e una particulară, individuală, nu de grup. Drumul „conectării“ e unul personal, e o Golgotă personală. Iar poetul nostru se cutremură la gândul că a greşit drumul, mai rău, că e respinsă încercarea sa de a-l străbate. Se cutremură la gândul că el e lipsit de vocaţia „conectării“. Această îndoială dureroasă deschide, în fapt, cartea lui Aurel Pantea: „nu îmi vorbeşti, Doamne,/ nu ai loc de laşitatea şi justificările mele“. Absenţa oricărui răspuns e strivitoare. Tăcerea pare grea, iar în „compoziţia chimică a zilei“ ponderea plumbului e covârşitoare, în absenţa oricărui mesaj salvator: „o zi ca plumbul/ grea/ fără mesaje./ vor mai fi astfel de zile“. Dacă tăcerea lui Bacovia mai este fisurată de scârţâitul coroanelor de plumb, tăcerea îl izolează pe poetul nostru ca o calotă de plumb, este o tăcere asurzitoare, e o tăcere absolută. De altfel, în diverse forme, ea este prezentă în mai toate poemele din carte: „nemiloase muţenii“, „mare muţenie“, „muţenii împietrite“, „puterile tăcute“.

Şi totuşi, ce vede poetul prin întredeschiderea de o clipă a uşii? Vede o lume aflată în plină destructurare. O lume care ascultă de „autorităţi bătrâne“ şi cărora li se aud tot mai tare „respiraţiile bătrîne“. Nu Nimicitorul (cel din cartea cu acelaşi nume şi cel din Recviem pentru tăceri şi nimiciri) e actorul principal aici, ci Dezorganizatorul. Acesta ţine într-o mână necruţătoare entropia lumii poetului. Lumea e surprinsă în plină desfigurare, căci ea, lumea, „conţine timp“. Acest asalt, această ofensivă a dezorganizatorului ţinteşte la anularea identităţii prin ştergerea feţelor. Tocmai identităţile, feţele constituie hrana preferată de la Cena dezorganizatorului: prezentul e „atît de dens/ că îmi smulge faţa“, liniştea timpului „ne mănâncă feţele“, „am văzut chipuri destinate desfigurărilor“. Lacome guri pregătesc „marele triumf mineral“. Un anotimp al extincţiei vine o dată cu „toamnele în care iubirile se schimbă la faţă/ şi chipurile nu se mai recunosc“. Şi nu mă pot opri să citez un poem venit parcă din Cartea egipteană a morţilor, o viziune care mă face invidios, în care numele rămase fără un trup, fără purtător, rătăcesc în căutarea de trupuri, dar peste tot găsesc trupurile deja ocupate: „În cele din urmă ne despărţim/ de numele noastre,/ dar ele continuă cutremurate/ să caute un trup şi, înspăimîntate, găsesc alte nume,/ ca nişte neîndurători stăpîni“.

În acest moment, autorul rândurilor de faţă se simte dator să vă scoată cumva din viziunea copleşitoare în care, pe urmele poetului nostru, v-a băgat. Dar mai bine îl las pe Aurel Pantea, căci el v-a ademenit, el să vă arate ieşirea: „ceea ce a rămas viu în urma acelei priviri?/are glas de copil şi umblă rugându-se“, căci „de-acolo se aud rugăciuni,/ fiecare le poate auzi“.

După ce doar am schiţat traseul de posibile intenţii ale poetului, îmi permit să citez, din această carte subţire şi grea ca o piatră de moară, câteva versuri care nu îmi dau pace: „doar măreţia indiferentă/ a cenuşii, mai uşoară/ decît materia unui trup visat,/ îmbrăţişat de graiuri/ în care au vibrat rugăciuni,/ a venit iar seara,/ e aceeaşi, e alta,/ gemetele altor existenţe aduc neputinţe trecute“. Şi un poem splendid pe care eu, cu de la mine voie, l-aş intitula Zi de Paşti 2026: „pace şi pustiu./ se aud pîrîiaşe,/ scurgîndu-se/ din rugăciuni“.

Iar dacă am abuzat de citări din poeme, toată vina e a poetului. Şi un pic şi a mea că nu m-am putut stăpâni.