O noapte de cenuşi…

 

O noapte de cenuşi străbate poetul acela de pe stradă

şi nu era în noaptea poemului meu

şi nu-l puteam apăra

era noaptea lui cu câinii ei cenuşii

 

cărţile din bibliotecă mă somează să-l primesc în poemul meu

pereţii mă dor precum valvele scoicii în care creşte perla

cuvintele nescrise încă schelălăie: vor să iasă la câinii cenuşii

 

Chiar: ce are poemul meu cu poetul acela care s-a oprit sub felinar?

 

El stă sub lună ca şi cum ar fi pe o cărare în grădina Edenului

şi ar putea să întindă mâna după mărul de pe creangă

dar doar întreabă:

– Mă vezi?

– Nu e nimic de văzut, de aici, de sus, zice luna: frunzele se

vestejesc, iarba şi apa îngheaţă şi se dezgheaţă la primele raze

de soare; doar cei de jos văd turlele bisericii unde clopotele

avertizează oamenii din nou:

„Viermii memoriei nu lasă ouă, ca şi păsările în cuiburi,

ci coji goale din care nu se va naşte nimic…“

 

Nu ştiu dacă poetul de sub felinar e mulţumit de răspuns

dar se ridică, smulge cravata altui poet de pe stâlpul felinarului

şi pleacă:

mai are câteva monede în buzunar cu care poate plăti taxa pentru pod.

Hârca de serviciu întinde mâna dar monedele lui se preschimbă în nisip:

dintr-o dată, orbit de vastitatea nisipului nimereşte în poemulmeu

lângă versul pe care-l păzesc câinii cenuşii:

„firul de nisip a luat şi azi asupra sa inepuizabilul“…

 

Icoanele şi înflorirea migdalului

 

Ţineau toţi deasupra capului în palme cartea care trebuia să-i salveze…

 (Maurice Nadeau)

 

Oare zeii sunt mai vizibili când fac să înmugurească migdalul

sau când fulgerul lor spulberă cenuşa tulpinii?

 

Vorbesc cu Row, orbul, pe care-l duc de mână:

„… Am văzut temple, mănăstiri, schituri şi lavre în care se rugau pustnici –

peste tot chipul zeilor mi s-a părut terifiant:

dragoni cu solzi auriţi, pume şi jaguari cabraţi peste ierburi şi stânci,

elefanţi purtând pe spatele lor tronuri bătute cu pietre scumpe…

Am urcat cu pelerinii trepte săpate în piatră să ne închinăm lor,

am coborât în grote la osuare ascunse, la Mormântul din Ierusalim…

Nu ştiu pe care zeu l-aş alege să mă ocrotească…

 

De curând, pe când urcam la Lesahan, în China, spre un Buda gigant

cu trupul bucălat sclipind de aur,

mi-am amintit de icoanele de pe pereţii bisericuţei mele din sat –

lemnul ramelor era ros de carii şi mantiile îngerilor erau scorojite,

dar chipul acelui om umilit, cu mâinile şi picioarele bătute în cuie

pe lemnul crucii mă urmăreşte de când mama Irina mă purta în braţe;

nu ştiu dacă i-aş fi putut purta crucea şi coroana de spini, nu ştiu dacă

i-aş fi dus un pahar de apă printre soldaţii de pază:

se clătina sub lemnul crucii, cum se îndoaie ţăranii mei când urcă

sacii în podul casei, sau cum icnesc când ridică în căruţe

trunchiurile lemnelor de foc din pădure…

Mama mă ţinea în braţe şi mă învăţa că în icoane sunt numai îngeri –

din braţele ei calde chiar şi oamenii din biserică îmi păreau , toţi, îngeri…“

 

Mai târziu, când am început să scriu versuri, Row, orbul, mi-a spus:

„ – Îngerii nu pot duce un trup de poet în braţe,

doar cartea pe care el trebuie s-o scrie o pot ţine în mână –

literele ei sunt dinţi mai ascuţiţi decât piroanele crucii,

mai ascuţiţi decât furca tatălui tău din şură,

mai grele decât copitele morţii care-ţi aleargă pe piept, noaptea,

mai grele decât cioturile de buşteni duşi de râuri la vale…“

 

Row îmi silabisea deja literele, eu le vedeam cum ard ca un rug…

sau în florise migdalul?

 

Celălalt vers te aşteaptă

 

… Celălalt vers te aşteaptă cu biciul gata să te gonească

peste ierburi şi nisipuri

altul se uită la tine cu ochii îngheţaţi ca şi ai stelelor de pe cer

 

Cititorul nu are nici o treabă:

el stă ca şi holda arsă de secetă şi aşteaptă să-şi verse norii picurii de ploaie.

Indiferent, oceanul îşi recheamă animalele marine din coşmarul lumii

iar lupii, care n-au mâncat jăratic în noaptea asta

aduc cuvinte în gură pentru poemul tău precum câinii de vânătoare

culeg pentru hăitaşi păsările împuşcate;

copacii de pe dealuri fac răşină –

în jurul lor dansează ursitoarele care bolborosesc nume de regi şi regine

 

Poemul e o fiertură de cucută:

nu te repezi –

scrie până fierb frunzele de cucută între doagele creierului tău.

Acum lupii încep să urle şi regii numiţi ies din cetăţi cu oştile lor

şi scot din impas raţionamentul lui Heraclit

cu apa în care nu te poţi scălda de două ori…

 

Pe malul celălalt n-ai cum să ajungi:

te resemnezi – calci peste cioburile din oglinzile altor poeţi –

când treci pietrele îşi ascund scânteia sub crusta lucie a cojilor

Încotro? aud gângania lui Kafka, aud şi plângerea lui Iov:

„…Tu ştii că trupul meu se nimiceşte ca un putregai şi ca o haină

mâncată de molii…“

aud cuvinte cum trec dintr-o carte în alta, ale tale dintru ale tale,

şi mi se face frică de partea din cartea în care sunt şi de partea

din cartea în care nu sunt

şi totuşi întreb: oare rumeguşul de la cărţile cu psalmi

face şi el viermi? Lucian Blaga a întrebat şi el, iertaţi să fim:

„Oare viermii care ne mănâncă în morminte fac şi ei mătase…“?

 

Ce poet ar fi acela care la sfârşitul psalmilor ar lăsa cuvintele să

se transforme în viermi şi ar murseca textul lor? Sau dacă un pictor

ar lăsa sub cojile culorilor carii lucrând, nu ar murdări ei creaţia Ta,

Doamne?

 

Astfel că mă rog:

când va fi să fie, Doamne, nu ne învia unul câte unul,

să rătăcim stingheri cu oasele albe…

Fă să ne ridicăm în roiuri – ca fluturii,

să căutăm câmpul cu flori şi rouă

unde soarele să ne ardă aripile

şi să ne înălţăm, liberi, ca fumul în vânt…