Morf

 

plec să locuiesc sub apă

mă dezbrac de sânge

viermele poate să-mi întoarcă ţărâna sub pleoape

mă scufund

prin nări, două degete de apă m-apasă

ţin aeru-n pupile până se dilată

îmi dau drumul –

băltesc

se zbate fericirea – acolo, mă ardea ca flacăra-n ceară

înghit ţărm după ţărm – acolo, se aşezau-n mine ca mortul

ce a început să putrezească

pielea e fină, nisipul de nelinişte lipicioasă mi s-a scuturat de pe fugă

mă aud cum încep să locuiesc doar cu mine

mă lipesc ca un pahar gol de pojghiţa de mine

trag cu urechea la ce mi se întâmplă

ultimul ţărm se inundă

arderea se cojeşte de mine

liniştea se prinde de cerul gurii

trag în mine toată apa

mi-e bine

nu mă mai uit între coaste ca-n fântână flămândă

nu mai sunt pânda de la ţărmul din coada ochiului

nu mai sunt cântec de leagăn la colţuri de gură trase-n jos

faţa pământului se strânge în buric

fugile, frica dorm în timpane ca-n iesle

nu mai vreau pe uscat

(Acolo, neliniştea se înghite din refluxul cu care împingi saliva din gură-n gât, în jos, până-n locul acela mereu însetat, până-n locul acela cu chingi pentru oamenii nebuni-violenţi după fericire. Oamenii se lovesc unii de alţii, se rup ca ţărmul frânt de apă, sfârşesc lovindu-se de pereţii capitonaţi cu singurătate.)

mi-e bine în apă

aici n-ai vrea să ieşi la suprafaţă

să respiri

încă o dată ca prima dată

să urli din plămâni ca nou-născutul rupt din amniotic

să te umpli cu aer volatil ca dragostea

să te arzi de viaţă împuţinată

să te zbaţi în chingi, gheruind fericiri pe pereţii capitonaţi

aşa mi-e bine

în muţenia apei

netulburată

mi se întâmplă totul

vine pe lângă pereţi

pe vârfuri, în linişte mă îneacă

răstignind oraşul de nisip care atunci

la început se lipise cu gura de mine să mă tragă-n groapă

 

Se desfoaie fiinţa

 

aparent

nu mi se întâmplă nimic

ca unui nenăscut

într-o pânză cleioasă

prinsă lent şi imperfect

 

degetele zilei măsoară

cum descreşte lumina

dragostea îşi pierde alcătuirea

păşind lent spre sarcofagul pământului

gura întunericului desfoaie fiinţa

 

Lama sabachthani

 

sunt un miel speriat pe Golgota

sângele se înalţă-n sus

umbra şovăie între cer şi mărunt

împing crucea

ca şi cum aş căra găleţi de apă

până în copilărie, în conia bunicii

de acolo încep

spăl varul de pe cer

apoi cu altă apă

alb curată ca de plâns

îmi spăl şi întinatul trup

să pot păşi pe orbită

până la Dumnezeu să-l întreb

Eli, Eli, lama sabachthani?

 

Mă dezgustă

 

dar atunci când îi văd cicatricile

mi se pune ruga peste suflet

şi frigul, după ce-i face o rotaţie, îmi culcă umbra la pământ

e ceva ocărât în trupul ăsta fragil

şi-mi repugnă

dar atunci când îşi spală plânsul de podul palmei

mă văd în copilărie

ţinându-mă de mama ca de un crucifix

 

mi-e teamă de trupul ăsta

îmbălsămat cu mosc şi tămâie

doar atunci când strâng la pieptul gol un copil

Dumnezeu îmi coboară-n pântec şi se roagă de mine să-l iert

 

Nenăscuta

 

nu e plăsmuirea unui act lumesc

într-o proiecţie poetică

nici vegetaţia pitică dând contur trupului

sau acel dureros organ fantomatic

Nenăscuta e pioşenia mea de zi cu zi

o respiraţie adâncă a unui altfel

de a fi răvăşit

în care n-am nevoie de mine

de sufletul ăsta ca un segment de cerc

în care Dumnezeu lăsându-şi veşnicia

îmi unge cu isop forma tristeţii

de parcă mi-ar da socoteală

 

Venind din Ierihon

 

acum sunt pregătită

aştept oricât, aştept chiar

până între noi se înfiripă mila

 

să te apropii

uite, acum pot sta în faţa ta

cu pieptul în sus, dezgolit

ca al unui nou-născut

ce se roşeşte de la plâns

cu pumnii strânşi involuntar

ca ai unui tulburat prins între lumi

te aştept cu părţile deplânse la vedere

 

hai, Doamne, să ne strângem de frângeri

acum pot să îndur orice

până la recursul la memoria rănilor.

 

(Din volumul Ana, nenăscuta, în pregătire.)