Mirela Nagâţ, O erotică axiologică

În 2019, Dorina Stanca (Doti cum avea să rămână în literatura română, „nemurită“ astfel în poezie şi epistole) se stingea, la 91 de ani, în apartamentul din Cluj pe care Radu Stanca se chinuise să-l obţină în 1961, şi în care traiul lor comun n-a durat nici măcar un an. Regulamentele stupide din timpul regimului comunist i-au ţinut o vreme despărţiţi, între teatrele din Sibiu şi din Cluj, unde erau angajaţi. Când Radu Stanca ajunge să fie numit regizor la Cluj în 1960, Doti, care era actriţă la Sibiu, mai are de aşteptat şase luni pentru transfer. Tragedia avea s-o urmărească pe Doti: întâi, moartea lui Radu, în 1962, de tuberculoză, apoi a lui Barbu, fiul lor unic, câteva luni mai târziu (din cauza unui malpraxis medical în urma unei operaţii de hernie).

Târziu, spre sfârşitul vieţii, Dorina Stanca a permis editarea scrisorilor primite de la poet, oferind un document preţios. Vocea dragostei are la Radu Stanca un timbru aparte. Îşi inventează (sau poate accesează din adâncimile sinelui) o voce gravă, saturată de elanuri idealiste, pe care o auzim uneori în poezie (în celebrul poem Doti, de pildă) sau în textele dramatice (în Dona Juana, Ostatecul sau Povestea dulgherului şi a preafrumoasei sale soţii), dar care doar în scrisori îşi găseşte formula cea mai concentrată. Dragostea pe care-o trăieşte şi pe care-o proiectează în transcendent îi cere patos, retorică exaltată: „Am găsit în sfârşit făptura unică, incomparabilă, de atâta vreme căutată, care să reveleze sensul destinului meu“.

În vara şi toamna lui ’48, Radu Stanca îi scrie primele scrisori lui Doti, actriţă în vogă a Naţionalului clujean. Poetul îi face o curte discretă, pretextul e, am zice, profesional – Doti e declarată interpreta visată, potrivită, „ideală întruchipare a plăsmuirilor mele teatrale“. Îi sunt elogiate calităţile artistice, deşi Radu Stanca n-o văzuse niciodată jucând! Iar forţa seductivă a discursului vine din deschiderea voit imprecisă a latenţelor – presimţiri împărtăşite, declaraţii formulate aluziv.

În special atrage atenţia o anumită mărturisire, prin care-i dezvăluie concepţia lui despre dragoste şi de cuplu, în termeni idealizaţi. În faţa lui Doti, el se proiectează ca un bărbat care înţelege erosul în termeni superiori şi care ar avea, deci, capacitatea de a oferi alesei o dragoste ieşită din comun. Iar fantasma acestui vis de iubire perfect în care o atrage, e afrodiziacă: „Vasăzică, totul depinde de faptul ca ambii să-şi dea seama că s-au regăsit. Dacă această conştiinţă se produce, împlinirea e un act sublim, fericit“. În aceeaşi perioadă, Doti e menţionată pentru prima dată în Romanul epistolar, când Radu Stanca îi declară prietenului său c-o visează „şi ca rol, şi ca destin“. De ce nu s-au recunoscut atunci cei doi ca îndrăgostiţi sortiţi unul altuia nu se ştie, cert e că Radu Stanca va avea revelaţia definitivului în ce-o priveşte pe Doti peste doi ani.

Scrisorile pe care i le trimite Radu Stanca lui Doti în 1951, anul logodnei şi-al căsătoriei lor, sunt printre cele mai intense pagini de dragoste scrise vreodată în literatura noastră, ajungând la intensitatea sacră a Cântării Cântărilor, crede Marta Petreu. Stilistic, sunt marcate de o dominantă metaforic-vizuală foarte compactă: iubirea esenţialmente spiritualizată e descrisă prin nenumărate serii de imagini ale luminii şi ale ascensiunii, unde intră înălţimile siderale, feeriile de lumini magice, limpezimile supraterestre.

Însuşi actul iubirii se sacralizează, iar Doti e zeificată în jurăminte de credinţă şi imnuri de felul acestora: „eşti îndumnezeirea mea; mântuirea mea“^[1] sau „cât de totală e beatitudinea mea interioară cu care urc lângă altarul tău şi, încărcat de evlavia dragostei, îngenunchez la picioarele tale“. Iubitul cântă frumuseţea iubitei, limbajul e hieratic, într-un portret aproape cast al celei alese, cu zulufi neastâmpăraţi, priviri melancolice, umeri sculpturali, abia ivindu-se ici colo, mai îndrăzneţ, câte un sân: „îţi cercetez cu copilărească uimire merele de marmoră ale umerilor, linia plină de graţie, ca o amforă greacă, a trupului tău – şi-mi plec buzele, draga mea dragă, pe marginea acestei amfore şi te beau în mine pe tine; te beau cu toată frumuseţea ta, cu tot sufletul. Fiindcă de-acolo din adâncul sufletului tău, vine marea ta frumuseţe“.

La un nivel mai terre à terre, e drept că frumuseţea lui Doti a flatat întotdeauna orgoliul masculin al lui Radu Stanca. Eleganţa apariţiei ei impresiona, o ştim din varii reacţii, de la încântarea lui Blaga care exclama: „o! ce fată frumoasă, impresionantă“ la elogiul lui George Ciprian, care-i remarca parfumul feminităţii şi talentul actoricesc, după ce-o văzuse jucând într-un spectacol după piesa lui, Omul cu mârţoaga. De altfel, Radu Stanca purta la el fotografia soţiei, mândru de frumuseţea ei. Când face o cură de o lună la Predeal, pentru ameliorarea bolii de plămâni, ţine poza ei ostentativ pe noptieră ca să-şi impresioneze tovarăşii de sejur. Iar când are repetiţii în deplasare, la Naţionalul ieşean, e flatat că faima lui Doti a ajuns şi-acolo: „Mai ales pe tine te pomenesc toţi – şi nu încetează cu «frumoasa Dtale soţie». Vezi deci că şi la Iaşi ca şi în alte părţi vestea frumuseţii tale stăruie“.

Dincolo de strălucirea imnică a unor scrisori, câteva accente frapează. Întâlnirea cu Doti apare ca o falie în personalitatea lui Radu Stanca, care-i schimbă centrul de greutate al existenţei. Aşa încât scrisul nu mai reprezintă pentru el interesul primordial; din scop în sine, literatura şi teatrul retrogradează la statutul de mijloc, de materie care dă consistenţă cadrului existenţial comun. „Visul meu literar, pe care nu l-am împlinit, îl voi împlini cu această capodoperă care va fi căsnicia noastră. Pentru că îmi voi închina ei tot rostul meu, toate puterile mele, tot dorul meu“^[2] – îi promite poetul lui Doti. Sau: „atunci când aripile morţii vor veni să mă învăluie, să pot răspunde solului veşniciei care mă va întreba: ce am făcut măreţ în viaţă?, să pot răspunde cu mândrie, cu orgoliu chiar: am fost demn de soţia mea“.

În plus, conceptul căsniciei pare integrat în viziunea euphorionistă mai largă a cerchiştilor, care plasa valoarea morală în conjuncţie cu cea estetică. De ce nu şi o erotică axiologică? Sintagma apare explicit printre preocupările lui Radu Stanca într-o scrisoare către I. Negoiţescu din vara lui ’49, iar teoria aceasta a mariajului îi e expusă ulterior lui Doti: „Căsătoria noastră e o îmbinare spirituală, în zone de unde a dispărut orice egoism, orice separaţie, orice nimicnicie. […] Vom realiza amândoi sinteza morală fără seamăn; aceea care înalţă conceptul căsătoriei pe culmea marilor valori ale omenirii“.

Scrisorile acoperă patru secvenţe ale iubirii, cu temperaturi interioare diferite: prima surprinde începutul cu reţinere şi speranţă, a doua e oglinda apoteozei, a treia include scrisorile din scurtele momente când soţii sunt departe unul de celălalt (când Radu Stanca stă o lună la munte din motive medicale sau când Doti e plecată la mare, unde Radu, tot din motive medicale, n-avea voie) şi ne arată ipostaza calmă şi tandră a căsniciei, pentru a patra secvenţă din ultimii doi ani de viaţă – când regizorul e chemat să monteze la Iaşi Unchiul Vanea şi când îndură tracasările transferului de la Sibiu la Naţionalul clujean – să aducă un ton mai amar, un ton al dezamăgirii de sine: „Când mă gândesc cum te-am târât după mine într-o viaţă cenuşie, fără perspective, cu zidurile ferecate, în care fiecare fâlfâire de aripi îţi este retezată – îmi vine să urlu de deznădejde“. La un bilanţ al celor aproape zece ani de căsnicie, Radu Stanca îşi reproşează că n-a reuşit să-i ofere lui Doti viaţa pe care o merita, că mariajul lor nu fusese forţa care să spargă constrângerile politrucilor şi ale şefilor culturali comunişti, că traiul comun nu era tocmai unul lipsit de griji.

Revelaţia acestei iubiri maritale exemplare e un punct de turnură în exegeza stanciană, care până acum nu i-a dat greutatea cuvenită lui Doti, ca muză şi parteneră de creaţie. Reparatoriu, un eseu din 2020 al Martei Petreu consacra însemnătatea figurii feminine care a fost pentru Radu Stanca „omul cel mai important din lume, chiar lumea însăşi“.

(Fragment din monografia în curs de apariţie Radu Stanca. Opera trăită.)

^[1].    Radu Stanca, Scrisori către Doti, p. 49.

^[2].    Radu Stanca, Scrisori către Doti, p. 57.