Radu Constantinescu, Istoria literaturii prin mărturii epistolare

Sunt dator să precizez încă de la primele cuvinte consacrate celor trei volume îngrijite de Rodica Lăzărescu: Niculae Gheran în oglinda corespondenţei, editura David Art, Bucureşti, 2024, 2025, că ne aflăm în faţa nu a unei obişnuite restituiri, a unei incursiuni laborioase prin manuscrisele unui literat, ci, mult mai mult decât atât, a unei tentative de a contura, cu respect şi deloc encomiastic, portretul unui personaj cu aură de legendă. Căci, fără îndoială, Niculae Gheran poate fi inclus în această categorie, chiar dacă, aşa cum îl ştim, ar fi protestat vehement. Om de vastă cultură, critic şi istoric literar, editor, a fost o personalitate charismatică, unică, inconfundabilă a spaţiului editorial românesc, mai ales înainte de 1989, când trebuia să dai dovadă de abilitate, tact, inteligenţă pentru a surmonta rigorile ideologice ale epocii. Plin de „umor cinic“ (apud Mircea Mihăieş), „ultimul narator (din păcate, oral!) de viţă caragialiană“, cum l-a caracterizat Mircea Zaciu, Niculae Gheran a trudit efectiv pe manuscrisele autorilor (la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică), a lucrat în Centrala Editorială, instituţia care gira administrativ întregul sistem al cărţii, iar, după 1989, şi în Ministerul Culturii, la Direcţia de specialitate. A publicat nenumărate volume de memorialistică literară şi, ca un sumum al tuturor acestor strădanii, şi-a onorat cu asupra de măsură calitatea de istoric literar realizând Ediţia critică integrală Liviu Rebreanu, în 23 de volume. Dificultatea tentativei decurge din vastitatea ei inimaginabilă: studierea şi compararea a sute de ediţii antume, a zecilor de versiuni manuscrise, aflate în colecţii de stat sau particulare, investigarea arhivei scriitorului pentru identificarea caietelor de creaţie, ca şi a altor scrieri (amintesc spre exemplificare că doar corespondenţa particulară şi oficială totalizează peste 35. 000 de documente), cercetarea presei tipărite în România în perioada 1908 – 1944. Îl citez chiar pe autor care mărturiseşte că, pentru stabilirea textului, a coroborat „slovă cu slovă, toate versiunile antume, manuscrise şi tipărite, pentru corectarea unor cuvinte sau câtorva litere greşite. Aparatul de variante o dovedeşte pe deplin.“ I-au trebuit lui Niculae Gheran aproape patru decenii (1968–2004) pentru această faraonică acţiune, a fost nevoit să schimbe mai multe edituri pentru a finaliza proiectul (Minerva, iar după privatizarea acesteia, Cartea Românească, Academiei, şi, în cele din urmă, Fundaţia Nişte ţărani a lui Dinu Săraru, unde scoate volumul XXIII). A avut, totuşi, satisfacţia recunoaşterii eforturilor sale, primind pentru Ediţia critică Rebreanu Premiul Uniunii Scriitorilor în 1981, Premiul Perpessicius al Muzeului Literaturii Române în 1981 şi 2005 şi Premiul Academiei Române Bogdan Petriceicu Haşdeu în 2002. Mi-l amintesc la sfârşitul anului 1985 la Bistriţa, cu prilejul sărbătoririi centenarului naşterii prozatorului. În acel moment nu ajunsese nici la jumătatea ediţiei critice, dar era de un optimism debordant. Reticent la primul contact cu interlocutorii săi, apoi jovial, locvace, dar ironic, chiar caustic în intervenţiile sale atunci când sesiza fisuri în argumentaţia partenerilor de dialog, Niculae Gheran ilustra perfect o celebră afirmaţie a prietenului său, scriitorul Vlad Muşatescu: „Câte zac în tine, mă Nae! Şi, Doamne mare, ce de mai ştii!“

Niculae Gheran în oglinda corespondenţei reuneşte rodul cercetărilor minuţioase, cu înalt profesionalism, dublat de o sinceră şi respectuoasă prietenie ale Rodicăi Lăzărescu, care a scotocit cu tenacitatea cercetătorului autentic în sertarele, ca şi prin fişierele computerului lui Gheran, în căutarea documentelor care pot depune mărturie asupra efortului benedictin al istoricului literar. Autoarea a identificat peste 160 de corespondenţi, consemnaţi în Anexa primului volum. Rezultatul acestor investigaţii nu se limitează la o simplă inventariere şi reproducere a scrisorilor primite şi (uneori) expediate de acesta colegilor săi de generaţie sau de profesie. Textele reproduse în volum sunt contextualizate, iar partenerii epistolari beneficiază de prezentări bio-bibliografice care limpezesc afirmaţiile lor, uneori încifrate, din corespondenţa ataşată. Biografiile partenerilor de dialog configurează ele însele, prin informaţii succinte, multe inedite, biografia operelor rebreniene. De altfel, Rodica Lăzărescu avertizează că în multe din secţiunile sale lucrarea „iese oarecum din canoanele genului, riscând să stârnească nedumeriri, nemulţumiri, critici mai mult sau mai puţin îndreptăţite“, întrucât reuneşte „poveşti, înşirate, cuminte, ca mărgelele, cronologic, cu toate datele impuse de normele genului.“ Paradoxal, departe de a îndepărta lucrarea de cerinţele unei restituiri ştiinţifice, tocmai „poveştile“ sunt cele care îi conferă autenticitate, farmec narativ, apropiind-o de ceea ce Gheran însuşi visa – realizarea unui roman epistolar.

Fără îndoială, punctul de maxim interes al corespondenţei îl constituie dialogul epistolar cu „cei trei muşchetari“, autori ai Dicţionarului Scriitorilor Români, Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu. Dialog care urmăreşte pas cu pas evoluţia evenimentelor legate de realizarea volumelor. Reamintesc pe scurt odiseea monumentalei lucrări, care transpare secvenţial din scrisorile optimiste la început, apoi neliniştite, iritate, exasperate şi, în cele din urmă, descurajate ale celor trei. Predat Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice în decembrie 1983, Dicţionarul nu va trece de furcile caudine ale avizelor şi aprobărilor oficiale. Deşi volumul întâi a intrat în tipografie în noiembrie 1984, pe baza referatului Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (titulatura din epocă a Ministerului Culturii), drumul său spre tipar a fost stopat de un al doilea referat semnat de Ion Brad, care formula o serie de obiecţii legate de selecţia scriitorilor, de criteriile axiologice conform cărora erau evaluaţi aceştia, ca şi de ponderea nejustificată (conform opiniei referentului) acordată unora în detrimentul altora. Scrisorile lui Mircea Zaciu trec în revistă demersurile insistente ale autorilor la diversele foruri administrative şi de partid, culminând cu memoriul adresat lui Nicolae Ceauşescu în luna mai 1986. Intervenţii zadarnice, speranţe deşarte, căci în iunie 1986, din dispoziţia noului vicepreşedinte al ministerului, Mihai Dulea, zaţul volumui I este dat la topit! Corespondenţa acestor luni este dramatică, cu detalii revelatoare, indispensabile oricărui istoric literar care va cerceta perioada respectivă. Amintesc doar detaliul, cu iz de roman de spionaj, la care Mircea Zaciu face referire cu gratitudine de câteva ori, în Dosarul Dicţionarului, publicat ca preambul al volumului I, că triumviratul clujean a primit tot timpul informaţii referitoare la conţinutul referatelor şi la demersurile oficiale intreprinse, chiar din partea unui angajat al Direcţiei de specialitate din minister…) Reconstituirea evenimentelor este exactă şi a fost posibilă, la fel ca si întreaga operaţiune de inventariare a corespondenţei lui Niculae Gheran, aşa cum consemnează cu acribie Rodica Lăzărescu, datorită ordinei desăvârşite cu care istoricul literar a vegheat la propria lui posteritate. Extrem de meticulos, acesta îşi organizase o „ladă cu epistole“, despre care duios-ironic spunea că se izbeşte adesea „ca de un coşciug“. Aici îşi depozita corespondenţa, scrisorile fiecărui expeditor fiind adunate într-un plic sau prinse cu o banderolă de hârtie, în ambele cazuri având înscrise numele şi câteva date despre acesta, sau despre relaţiile cu respectivul corespondent.

Şi în acest caz, ca în multe alte cercetări similare care au contribuit la ştergerea petelor albe din istoria literaturii datorită datelor şi informaţiilor descoperite prin investigaţii laborioase, rămâne ca „moştenire“ de suflet generaţiilor viitoare de istorici întregirea corpusului epistolar cu scrisorile absente în volumele de faţă, cele care au parcurs drumul invers, de la destinatarul antologat către partenerii săi de dialog. Demers dificil, în care hazardul, dublat de tenacitatea criticului, poate aduce rezultate surpriză.

În rest, mă limitez a cita ultimele cuvinte ale lui Niculae Gheran către doamna Rodica Lăzărescu, legatara moştenirii sale literare, dintr-un mesaj electronic din 10 martie 2020: „que sera, sera! “