Răzvan Voncu, Revenire la spiritul critic

Din literatura română de azi tinde să dispară nu numai spiritul critic, ci şi înţelegerea corectă a noţiunii, aşa cum a afirmat-o timid „Introducţia“ la Dacia literară, a consacrat-o Titu Maiorescu şi au dus-o mai departe G. Ibrăileanu, în Spiritul critic în cultura românească (1909), şi E. Lovinescu, în Titu Maiorescu şi posteritatea sa critică (1941).

Prin „spirit critic“ s-a ajuns să se înţeleagă acum mai mult facultatea sau deprinderea de a critica, ori, în cel mai bun caz, talentul şi capacitatea de a face critică literară. Nu este întru totul în afara gândului maiorescian, căci este imposibil să promovezi spiritul critic fără a avea predispoziţiile şi deprinderile necesare. Mediocritatea criticii noastre literare de azi subliniază cu atât mai mult necesitatea întoarcerii disciplinei la domeniul, metoda şi sistemul ei de valori.

Însă nu asta se înţelege prin spirit critic. Cel puţin, nu în accepţiunea pe care i-a dat-o criticul junimist şi în care a pătruns în conştiinţa noastră literară. A reduce spiritul critic la deprinderea sau facultatea de a face critică literară înseamnă a pierde din vedere dimensiunea lui cea mai importantă: aceea care, pusă în practică de „Junimea“, a desprins cultura română de orizontul minor şi mimetic de până atunci, furnizându-i primul canon modern şi, totodată, prima cale organică de evoluţie către modernitate.

Titu Maiorescu vorbeşte despre necesitatea spiritului critic în mai multe împrejurări. La început aluziv, fără să utilizeze formula ca atare, în În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868), în Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872) şi mai târziu, în Literatura română şi străinătatea (1882), dar mai ales în discursurile sale parlamentare. Care, de prisos să adaug, constituie principala sa operă culturală, mai mult chiar decât cele trei volume de Critice. Aproape întotdeauna, necesitatea spiritului critic apare în discuţie atunci când se face bilanţul deceniilor de imitaţie a modelului occidental sau când se discută căile de îndreptare a unei societăţi în care domnea, cum spune criticul, „neadevărul în toate“. Deşi spiritul critic are nevoie, ca bagaj iniţial, de deprinderea şi de putinţa de a critica, el nu se rezumă la asta. Finalitatea spiritului critic, altfel spus, nu este critica literară.

Ca să nu lungesc inutil glosele, Maiorescu înţelege prin „spirit critic“ capacitatea mai largă a unei culturi (a culturii noastre, în speţă, dar nu numai) de a filtra un model extern, adaptându-i formele la necesităţile sale, fără a ştirbi autenticitatea manifestărilor artistice proprii. Spiritul critic, aşadar, este activ şi, chiar dacă reprezintă o conştientizare a întârzierii istorice, întruchipează capacitatea culturii şi chiar a societăţii noastre 1) de a se auto-analiza, şi 2) de a analiza, totodată, modelul occidental, alegând şi adaptând formele de împrumut, imitate într-o primă fază, spre a răspunde necesităţilor naţionale. Criticul a respins literatura paşoptistă nu din cauză că paşoptiştii erau liberali, în timp ce Maiorescu era conservator, cum se spune tot mai des şi eronat. Paşoptiştii nu au fost liberali, ci au fost „partida naţională“ (din care s-au desprins, ulterior, liberalii şi conservatorii), iar conservatorismul este, din punct de vedere intelectual, un curent aparţinând aceluiaşi spectru al liberalismului. Criticul a respins cea mai mare parte din literatura paşoptistă, pe bună dreptate, din cauza absenţei valorii ei estetice.

O absenţă cu cauze multiple, dintre care „graba elaborării“ şi a imitării literaturii franceze şi italiene, despre care vorbeşte în În contra direcţiei de astăzi…, este numai una. O altă cauză majoră a precarităţii estetice o constituia „neaşezarea limbii“, adică absenţa unei norme lingvistice, a ortografiei, gramaticii şi dicţionarului, ceea ce explică eforturile ulterioare ale lui Titu Maiorescu pentru normarea limbii.

Dar „cauza cauzelor“ este alta: operele paşoptiştilor sunt lipsite de valoare estetică – în pofida excepţionalei lor valori culturale – din cauza inautenticităţii lor. Adică a lipsei de legătură a respectivelor creaţii atât cu viaţa de zi cu zi a societăţii româneşti (în care, sublinia criticul, o mare parte din populaţie era rurală şi analfabetă, având alt orizont de cunoaştere decât cel al paşoptiştilor), cât şi cu tradiţiile culturale naţionale. Tradiţii care, sugerează criticul, provenind dintr-un model răsăritean, trebuiau ele însele filtrate şi adaptate noului moment cultural.

Această componentă activă, de mediere şi filtrare a influenţei străine şi, totodată, de examen serios al propriei tradiţii, pe care a avut-o spiritul critic, pare pierdută în literatura română de azi.

O dovedeşte, înainte de toate, dominaţia absolută pe care o au în ofertele editoriale traducerile, în detrimentul literaturii române originale. Nu cred că există vreo librărie, fizică sau online, în care procentul de carte românească să depăşească 10%. Chiar dacă e indubitabil că şi literatura noastră de azi are o contribuţie în această situaţie nefirească, spiritul critic ar trebui să ne oblige să preconizăm nişte măsuri concrete de revenire la un raport ceva mai echilibrat. Atât printr-o acţiune critică aptă să readucă literatura română pe făgaşul unei oferte de mai mare interes pentru publicul nostru, cât şi pe calea unor iniţiative care să limiteze traducerile de dragul traducerii. Mai ales că nivelul literar al acestora este şi el din ce în ce mai scăzut. Înţeleg rostul economic al editurii, însă literatura română nu poate fi lăsată să se sufoce sub greutatea unor mecanisme economice care ar trebui să servească societăţii, nu invers.

O a doua dovadă a pierderii spiritului critic o constituite dispariţia unei pieţe de idei literare. Piaţă care, nu-mi place să o recunosc, a existat chiar şi în perioada comunistă, atunci când s-a discutat (limitat, sub cenzură, cu interdicţii aberante, dar… s-a discutat) despre „moştenirea clasicilor“, despre modernitatea interbelică, despre structuralism, despre Cercul Literar de la Sibiu şi despre „echinoxism“, despre optzecism, textualism şi postmodernism… Astăzi, piaţa de idei se reduce la atacuri la persoană şi la incitare, mai mult socială decât literară, împotriva unor personalităţi şi instituţii considerate „conservatoare“.

În fine, un alt semnal că am pierdut busola spiritului critic ne este furnizat de preluarea imediată, fără nici un filtru şi fără nici un efort de judecată critică, a unor forme, idei şi modele literare occidentale, fără ca necesitatea acestei preluări să fie una organică. E limpede că, după peste patru decenii de comunism, literatura noastră trebuia să regăsească drumul unei comunicări normale cu valorile culturale occidentale. E la fel de clar şi că integrarea europeană a pus cultura română într-o altă poziţie decât autarhismul în care a funcţionat înainte de 1989. Nu în cele din urmă, trebuie să observăm şi că, deşi nu o recunoaşte făţiş, Europa Unită pune sub semnul întrebării multe dintre reflexele naţionale dezvoltate între 1848 şi 1989, inclusiv în materie literară. Totuşi, literatura noastră actuală este plină de texte care imită necritic forme şi manifestări fără nici o legătură cu necesităţile ei reale, sub pretextul noutăţii sau al modei. Absenţa oricărei reacţii faţă de această nouă „epocă a imitaţiei“ – inutilă, întrucât literatura română este în cu totul altă poziţie faţă de literaturile occidentale decât era la 1830 – trădează fără putinţă de tăgadă amorţirea spiritului critic, în înţelesul limpede şi cuprinzător pe care i-l dădea Titu Maiorescu.

Nu-mi place să fac pronosticuri şi nu acesta este sensul consideraţiilor de faţă. Totuşi, aş atrage atenţia că, indiferent de cauzele acestei anestezii a spiritului critic, consecinţele ei riscă să fie devastatoare. Căci spiritul critic nu a reprezentat un moment istoric, ci este un adevărat eon al culturii române moderne (iar dacă este să-l credem pe Ibrăileanu, al culturii române din toate timpurile). Cultură mică, ea nu a rezistat decât în măsura în care a ţinut pasul cu culturile mari – şi în primul rând cu marea cultură latină, căreia îi aparţine –, adaptând la tiparul şi la necesităţile ei forme şi modele pe care nu le-a putut crea şi impune ea însăşi. Spiritul critic nu este un fenomen conservator decât în sens etimologic (adică de a conserva „amprenta“ originală a spiritului românesc): în rest, el este un fenomen de modernizare. Numai critica progresului, sublinia Maiorescu, poate îndepărta acele excese ale imitaţiei, care, din lipsa de aderenţă la societatea şi tradiţia noastră, devin rapid frâne ale progresului.