18

 

Fără s, ş, j, ţ, k, z, x, w, y.

 

Anume gînd ne rupe uneori

Bogat în ploi cu urme de pămînt

Cîntecul uitat de-atîtea ori

De cîte ori ne cheamă-un dor de vînt…

E tulbure pădurea ca un mit

Fără poveri de-armuri patriarhale

Galopul calului de coama lui umbrit

Hohot temător coboară-n vale

Idolul de lemn mai arde încă

Lîngă-o mînă de femeie vinovată

Mărul frînt de patimă adîncă

Nerotund rămîne ca o pată,

Ora cade – abrupt pînă la nume

Pe-un trup cîndva dogoritor

Roiuri de uitări uitate-anume

Te deplîng în frigul unui cor

Umbra fără trup mai are-un drum

Vîntul cade negru ca un fum…

 

(Din ciclul Poeme eliptice de recitat şi de indus în eroare)

 

Umanism

 

Printre dărîmături de seve ce-abia s-au împlinit

Mă atrăgea chemarea sonorizată-n daltă

Să rup mantaua mută ce-adînc le-a învelit

Şi să svîcnească suflet şi sînge laolaltă

*

Ochii mici şi trupul blazate-n nemişcare

Uitaseră de dorul ce-odată-l ajungeam

Doar noaptea-n întuneric scînceau cîte-o chemare

Cînd visele din febre, lichide, le curgeau

*

M-am aşezat alături de-aceste seve nude

Şi le-am întins o mînă să scape de înec

Ştiam c-or s-o lovească, că ploile-or s-o ude

Dar nu puteam concepe ne-nvingător să plec

 

dec. 1963

 

Au rămas în pietre…

 

Au rămas în pietre urme

Ale paşilor ce-au fost

Lungi cadenţele de turme

Mai răsună fără rost

*

Au rămas în pietre doruri

Prea de timpuriu murite

Răsunînd amar a goluri

Sub metal şi sub copite

*

Au rămas în pietre vîrste

Fără sens topite-n lut

Îngînînd cu vîntul, triste,

Cîntecul abia-nceput

*

Şi se naşte-n pietre-un glas

A blestem şi a chemare

Lungi cadenţele de pas

Fac zid larg de apărare

*

Şi încep să crească flori

Peste pietre, peste sînge

Visul marilor erori

Marte, învins veşnic, plînge

dec. 1963

 

Revenire

 

Cu umerii aplecaţi peste grilajul timpului

Îmi cert amintirile pentru ce nu mi-au dat

Din toate culorile doar culoarea nisipului

Mă atrăgea ca un vis ciudat

*

Se făcea că trăiam ce trăisem odată

Însă mult mai serios şi mai convins

O, suflet generos şi purpuriu de fată

Cît de frumos m-ai învins

*

Te căutam în orice petală de vînt

C-o lungă părere de rău, dezmorţită,

Printre pînzele desfăcute ale acestui pămînt

În orice amintire amintită

*

Deodată m-am trezit. Culoarea nisipului

Mi-a pătat mîinile obosite de căutări violente

Cu umerii aplecaţi peste grijajul timpului

Te-am furat din amintirile mele latente

 

dec. 1963

 

Generaţia ironică

 

lui Mircea Ciobanu

 

Cînd nu mai e speranţă cînd nu mai e nici ură

Cînd disperare nu e şi nu e nici avînt

Cînd nu sînt pentru toate cuvinte pe măsură

Cînd toate pot fi spuse-ntr-un cuvînt

 

Cînd jocul de nuanţe culorile confundă

Cînd seceta usucă seminţele în pod

Cînd verbele, nisipul morganelor, inundă

Cînd florile tăcerii dau în rod

 

Cînd prea multe răspunsuri pe cap de întrebare

Cînd nu se poate totuşi mai mult de un răspuns

Cînd sufletul în bernă învaţă să coboare

Cînd plouă peste toate-n deajuns

 

Atunci apar, cum ai eşi din mare,

Ironicii zîmbind cu disperare

Cuvîntul lor e punte peste sînge

(Iar) Zîmbetul un fel mai demn de-a plînge

Ei nu au timp deci nu au nici o grabă

Memoria e partea lor mai slabă

 

În toate…

 

În tot ce ne atinge sîntem cîte puţin

În iernile din pietre, în viscolul din vin

În apa care, însetaţi, o bem

În lîna deşirată dintr-un ghem

Din care facem ziduri chinezeşti

Să ne-apărăm de frig şi de poveşti

În fierul din care, ca un vis, ca un gînd,

Ne privesc chipuri ştiute de mult, de nicicînd…

Omul, în alţi oameni iubindu-l, ne iubim

Cu boabele puterii din spice ne hrănim

Izbim tăcerea aprig de ziduri şi de stele

Memoria ne-o umplem suindu-ne pe schele…

În oameni şi în lucruri, în nor sau în senin

În toate ne găsim cîte puţin…

 

dec. 1963