În noaptea de 15 spre 16 noiembrie 2000, în urma unui „ghinion năprasnic“ – cum spunea prietenul său Radu Cosaşu evocîndu-l – a murit prematur criticul literar Laurenţiu Ulici. Cum tot Radu Cosaşu observa, „pentru Laurenţiu Ulici, jocul nu a fost niciodată secund(ar) în viaţă şi opera lui (…) pentru el Jocul a fost totul, fără graniţa aceea dintre important şi frivol“. Într-o veche tradiţie europeană, deci, el a fost, în sens existenţial şi estetic, un ingenioso. Predispoziţia spre joc ideatic l-a inspirat pe Ulici să-şi materializeze un proiect vital pentru toate breslele de creatori (fie ei scriitori şi teatralişti, fie compozitori şi muzicologi, fie cineaşti şi arhitecţi sau artişti plastici). Ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Ulici a avut iniţiativa de a fonda Alianţa Naţională a Uniunilor de Creatori. Datorită acestei alianţe, artele româneşti supravieţuiesc încă în aceste vremuri de restrişte pentru ele. Reluăm, comemorîndu-l, din revista Manuscriptum, nr. 1-4, 2005, cîteva din poeziile lui din tinereţe. „Poemul eliptic“ 18 – „de recitat şi de indus în eroare“ orice comisie profesionistă la proba de actorie, căci e gândit „fără s, ş, j, ţ, k, z, x, w, y“ – este emblematic pentru ludicul Laurenţiu Ulici.