În 2026 se împlinesc 95 de ani de la naşterea lui Octavian Cotescu, actor emblematic al teatrului şi filmului românesc, şi 20 de ani de la trecerea la cele veşnice a doamnei academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga (maica Benedicta). Am descoperit, recent, în arhiva personală, două scrisori, o corespondenţă dintre cei doi, datată noiembrie şi decembrie 1979, prilejuită de rolul Minetti din piesa cu acelaşi nume a lui Thomas Bernhard, a cărei premieră a avut loc la Teatrul Mic, în regia Ancăi Ovanez Doroşenco, un alt artist prea puţin cunoscut azi, creatoare de spectacole emblematice în Iaşi, Constanţa, Bucureşti etc. Anul acesta, şi regizoarea ar fi împlinit 80 de ani.

Spectacolul Minetti, în care Octavian Cotescu realiza un rol referenţial – al unui bătrân actor german, la finalul carierei, un rol despre izolare, singurătate şi deşertăciune –, a avut o presă elogioasă, în care a fost remarcat mai ales interpretul principal. După spectacol, Zoe Dumitrescu-Buşulenga îi trimite lui Octavian Cotescu o scrisoare ce parcă rezumă şi împlineşte toate cronicile favorabile apărute. Scurta corespondenţă dă seamă despre o civilitate culturală şi un model de recunoaştere intelectuală greu de înţeles azi. În acelaşi timp, scurta corespondenţă prilejuieşte un moment de evocare a unor personalităţi indelebile ale culturii române.

Ioan Cristescu

I.

Noiembrie ’79

Mult stimate maestre,

În seara aceea, după spectacol, aşi fi dorit să vă spun cîteva cuvinte, să comentez cum se cuvine o reprezentaţie atît de nouă, de originală, chiar în îndrăzneţul teatru contemporan.

Dar n-am putut. Am plecat din sală foarte repede, şocată, răvăşită, traumatizată. Ce văzusem, ce auzisem, fusese aproape peste puterile normale ale percepţiei, depăşise pragul după care nu mai urmează decît, cine ştie, nebunia ori moartea…

Ce-aţi făcut din rolul acela a lui Minetti? Ce valenţe ascunse aţi scos la iveală din sărmana condiţie umană, ce amarnic aţi subliniat confuziile acelea cumplite între lucidităţile supreme şi iluzia disperată împinsă pînă la demenţă şi dincolo! Mi-aduc aminte cu înfiorare de registrul imens pe care-l parcurgeaţi şi-mi sună încă în urechi inflexiunile glasului de rugă, de speranţă, de poruncă, de deznădejde, de resemnare, de răzvrătire amară şi fără scop, de îndîrjire şi iertare împotriva oamenilor şi a sorţii, trecute de la murmur la imprecaţie, la urlet.

Şi sub bombardamentul acela aparent mărginit al celor două nume – obsesii cu infinite variaţiuni, Shakespeare şi Ensor, am trăit în catharsis de o (…) pe care poate nici tragedia antică n-o mai izbuteşte azi. Am atins noi înşine pragurile nebuniei şi redempţiunii, în momente extraordinare de Einfühlung, de comuniune desăvîrşită cu protagonistul excepţional care eraţi.

A fost o clipă de trăire existenţială şi estetică dincolo de ceea ce întîlnim chiar în cele mai realiste spectacole ale vremii noastre. Că ne-aţi emoţionat, ar fi prea puţin spus. Zguduirea persistă şi azi, întreţinută de amintirea sunetelor şi imaginilor care au însoţit un adevăr teribil care strigă de după ficţiune. E desigur proba fără greş a unei valori, a unei izbînzi durabile în spirit.

Şi pentru aceea şi pentru înălţimile şi adîncimile prin care ne-aţi tras cu sau fără voia noastră, vă rămînem recunoscători ca unui mare artist, dar şi unui neştiut taumaturg. Arta dumneavoastră a atins atunci sincretismele artei originare.

Cu cea mai vie gratitudine,

ZDB

II.

Bucureşti

Decembrie 1979

Mult stimată Doamnă Profesor,

Spuneţi-mi vă rog, cum să stau în faţa dumneavoastră?

Cum să mă aplec în faţa dumneavoastră, pentru ca această aplecare – simplu gest – să poată exprima… starea de… fericire (da, pentru mine acum există fericirea!) pe care mi-au produs-o gîndurile dumneavoastră despre ultimul (?) meu rol!

Pentru că ştiu: cultura este modul dumneavoastră de a respira.

Pentru că ştiu: noţiunea de cultură respiră prin dumneavoastră.

Pentru că ştiu (pentru ca simt!) că acele minunate cuvinte ale dumneavoastră izvorăsc dintr-un extraordinar şi generos sentiment de solidaritate cu o încercare chinuitoare şi disperată de a salva (poate) ceva din „sărmana condiţie umană“.

Credeţi-mă, înţelegeţi-mă, e o clipă mare a vieţii mele.

Deaceea, de azi înainte voi juca (citiţi vă rog, mă voi chinui, voi suferi, mă voi bucura) cu gîndul la dumneavoastră.

Vă rog, daţi-mi voie!

Octavian Cotescu