Ion Bogdan Lefter, La Cluj şi la Sibiu

La Cluj, adică în paginile Apostrofului, am pornit galopul anglo-americanistic recuperator de informaţii, date istorice, amintiri şi portrete, cărţi de specialitate şi alte isprăvi profesionale de ieri şi de azi, în pagini clujene s-a tot întins „serialul“, la Cluj am poposit narativ în repetate rînduri şi am şi scris cîteva episoade în Capitala transilvană, cînd m-am aflat acolo tocmai în zile de „închidere“ a numerelor lunare ale revistei, după cum am mai comis secvenţe şi la Timişoara, Sibiu, Bistriţa, Tîrgu Mureş, Craiova (fără evadări din ţară în ani de pandemie COVID în care am călătorit mult mai puţin ca altădată, iar cînd am plecat din nou prin cele străinătăţuri, nu s-a-ntîmplat simultan cu scadenţele „apostrofice“…). Fireşte, cea mai mare parte din „recapitularea“ anglo-americanistică s-a scris în Bucureştiul meu natal şi de reşedinţă, totuşi…

Puţintel – sau mai mult?! – clujean trebuie să fi rămas şi Emil Hurezeanu, sibian din naştere, un strop şi sebeşean, apoi medieşean, după locurile în care a fost nevoit să lucreze ca absolvent de Drept, „jurisconsult“, cum se spunea în epocă (parcă n-am mai auzit denominaţia în ultimele decenii…), şi tot un strop avocat, pe urmă vienez, ca bursier Herder, apoi american, charlottesvillard (de la Charlottesville, Virginia) şi bostonez (temporar în Boston, Massachusetts), ca studios „postuniversitar“ în ştiinţe politice şi relaţii internaţionale, lungă vreme neamţ, la München, la Radio Europa Liberă, şi la Köln, la Deutsche Welle, bucureştean într-o bună parte a perioadei postcomuniste, iarăşi neamţ, berlinez, apoi austriac, tot vienez, în stagiile sale de ambasador al României în statele germanofone, însă… anii de studenţie de la Cluj, chiar dacă mai puţini decît avea să petreacă pe alte meleaguri, îi dau şi astăzi „marca“ de scriitor „echinoxist“, de intelectual format în cercul respectivei reviste tinereşti din a cărei tradiţie îşi revendică şi Apostroful descendenţa.

Îl întîlnesc vara trecută – totuşi – la Sibiu, în holul Teatrului Naţional „Radu Stanca“, înaintea unui spectacol din ediţia 2025 a marelui festival internaţional de-acolo, şi ne mai amintim o dată toamna lui 1981, cînd ne-am văzut la Colocviul revistei Transilvania.

Am peripatetizat atunci îndelung prin oraşul vechi, într-un miez de noapte, vorbind despre viaţă şi despre literatură, eu – vajnic „lunedist“ bucureştean (Cenaclul de Luni avea să fie interzis abia în 1983), el – sibianul devenit tînăr poet clujean, lider al grupului „echinoxist“ al generaţiei noastre literare (am mai evocat momentul).

Se ştie ce-a urmat: bursier Herder la Viena, „rămînerea“ în Occident, cariera de jurnalist la Radio Europa Liberă şi tot restul. Ne-am văzut de multe ori de-atunci, şi la primele lui reveniri în ţară după căderea regimului comunist, apoi de-a lungul anilor ’90, cînd, ca redactor, ulterior director la Europa Liberă şi la Deutsche Welle, aproape că făcea naveta între Germania şi România. Pe urmă ne-am intersectat în cîteva dintre redacţiile în care a lucrat după restabilirea în ţară, la România liberă şi mai ales la Digi 24 TV. Am mai vorbit şi la telefon cînd şi cînd, fireşte. Iar după ce Călin Vlasie a inventat Colecţia „Opera poetică“, seria de culegeri integrale ale colegilor de generaţie, le-am propus să-i alcătuiesc eu una, cu tot cu „aparat critic“, lui Emil, poetul împins în uitare de propria sa notorietate jurnalistico-politică. Ne-am amuzat împreună de situaţie, de o „îngrijire de ediţie“ a unui autor în viaţă, asistent astfel la… propria sa posteritate. Am lansat cartea la Universitatea Humboldt din Berlin, unde, intrat în diplomaţie, Emil era ambasador alături, pe aceeaşi „uliţă“, pe Dorotheenstraße. Prin Viena n-am trecut în anii următori, cînd ne-a reprezentat şi acolo, însă stabilisem la un moment dat să facem o ediţie de mini-Cafenea critică „de pandemie“, totuşi neconcretizată, din păcate, căci a prevalat aşa-numita „rezervă diplomatică“. Iar cît timp a fost ministru de Externe, de pe 23 decembrie 2024 şi pînă pe 23 iunie 2025, nu se făcea să-l deranjez!

Recuperăm la Sibiu, la festival, după aproape o jumătate de secol de la prima noastră întîlnire (cinstit vorbind, după „doar“ 45 de ani fără cîteva luni!). Zvonistica de culise (dacă tot e vorba despre teatru!…) răspîndise mica mondenitate a „metamorfozei“ identitare a lui Emil şi a opţiunii lui pentru festival: la startul evenimentului, pe 20 iunie, era ministru, dar pe parcurs, devenit fiinţă liberă din 23 ale lunii, cînd s-a instalat guvernul următor, a venit direct aici! Sau să preferăm o speculaţie asupra instinctului întoarcerii acasă?: după anii lungi de funcţii publice, clujeano-austriacul şi bavarezul bucureştenizat simte nevoia să se retragă aici, la Sibiu, în spaţiul său „originar“… Deşi probabil că invitaţia i-a fost adresată mai demult şi va fi acceptat-o înainte de-a şti cît timp va mai fi ministru!

La festival, în foaierul Naţionalului, aşadar. Lume multă, înaintea unui spectacol al lui Silviu Purcărete, cu care ne şi salutăm. Cerc de cunoştinţe, unii vin, alţii pleacă să-şi caute locurile în sală. Conversaţie „mică“ (specia căreia britanicii îi spun „small talk“!), încrucişări de replici glumeţe ale unor feţe zîmbitoare. Dar Emil nu uită să mă gratuleze pentru atenţia pe care le-aş acorda-o tuturor, literatorilor, lumii teatrului şi… angliştilor şi americaniştilor – semn c-a urmărit „serialul“ din Apostroful în care a publicat şi el în aceşti ani, mai ales eseuri, dar şi versuri, trimise de la Berlin, apoi de la Viena. S-a mai călătorit şi către Cluj, după cum am aflat din aceeaşi minunată revistă…

…în ale cărei pagini am avut bucuria de a descoperi un „rezonant“ joycean: în numărul 8, din august 2023, am putut citi, la paginile 10-11, un fragment de roman intitulat Ithaca, mon amour, în care personajele se arătau pasionate de Odiseea şi de prelucrarea din Ulysses. Autorul, pe care-l ştiam doar ca poet şi critic: Ştefan Melancu, redactor al Echinoxului în anii 1980, acum al… Apostrofului. Şi, în numărul 10, din octombrie 2025, la paginile 20-21 – încă un fragment din roman, acum anunţat ca fiind „în curs de apariţie“, în acelaşi subtil joc homerico-joycean. Abia aştept să citesc cartea întreagă!

După Festivalul de la Sibiu, din iunie, şi după Întîlnirile Internaţionale de la Cluj, din octombrie, ale Naţionalului condus de Mihai Măniuţiu, de la care am povestit cum am împrumutat pentru cîteva zile şi nopţi volumul Vlad Mugur, spectacolul morţii, „gîndit şi alcătuit de Marta Petreu şi Ion Vartic“ ca „Dosar «Apostrof»“, ultimul preluînd de cîţiva ani de la Marta Petreu şefia redacţională a Apostrofului, tot el conducînd Teatrul cînd Vlad Mugur şi-a pus în scenă spectacolul final, de fapt inspirator (Vartic) al lui (Mugur) (circularităţi, circularităţi – cu o mare poetă şi eseistă, un mare critic, eseist şi teatrofil şi doi mari regizori…), revenit în Bucureşti, încerc să recuperez… Clujul de aici! N-am putut fi prezent pe 4 octombrie la Mogoşoaia, la vernisajul lui Gavril Zmicală, nici pe parcurs, aşa că stabilesc cu el să merg acolo cînd va face şi el din nou drumul Cluj-Bucureşti pentru închiderea expoziţiei, pentru „strîngerea“ ei (cum spun plasticienii).

30 septembrie. Ne revedem în trei, căci pe excepţionalul artist Gavril Zmicală îl însoţeşte doamna sa, Laura, profesoară de… engleză la Liceul „George Bariţiu“ şi înţeleg că şi la alte şcoli clujene. Pe el îl ştiam de cînd descinsese în Bucureşti la Galeria Galateea, pe Calea Victoriei, şi-i şi recenzasem entuziast expoziţia. Pe ea o cunoscusem la Bienala Internaţională de Ceramică de la Cluj din 2019, înaintea pandemiei, cînd asigurase traducerea la inaugurarea festivă şi pe parcurs. Solidar profesionalmente cu ea, prestasem şi eu ca „moderator“ al unei dezbateri cu artiştii Bienalei, şi anglofoni nativi, dar mai ales vorbitori ai limbii lui Shakespeare ca idiom universal, europeni, asiatici, Sud-americani şi de pe unde mai veniseră la Cluj pentru splendida reuniune „globalistă“ a ceramiştilor…