Angela Martin

Eu, când scriu, nu mă gândesc nici la modă, nici la vogă, nici la trend

Lucia Casandra: Doamnă Angela Martin, trebuie să vă mărturisesc că atunci când am aflat, cu ocazia interviului nostru, despre primul dumneavoastră roman, Valentina, că la aproape un an l-aţi scris deja pe al doilea, m-am întrebat cu mirare dacă nu e prea devreme… Nu am îndrăznit atunci să vă întreb, dar, acum, după lectură, mirarea mea e alta: cum de aţi reuşit să-l scrieţi atât de repede şi atât de bine, fiind, totuşi, o prozatoare foarte tânără, aflată la un an de la debutul romanesc, chiar dacă cel de traducătoare a avut loc în 1975…

Angela Martin: Aveţi mai multe mirări, aici, dar, pe lângă cele enunţate, şi una implicită, pe care o mascaţi cu delicateţe. Da, sunt o „prozatoare foarte tânără“… la o vârstă biologică respectabilă. Iar ritmurile distincte pe care vârsta mea creatoare şi vârsta biologică le urmează le aduc pe amândouă în situaţia paradoxală de a se concura. Ele îmi creează sentimentul îmbătător al unei depăşiri de sine – o fericire! La un an de la debutul în proză cu romanul Valentina, m-am simţit puternică şi motivată în faţa unui orizont extrem de atractiv. Un orizont liber, nemărginit, deşi iluzoriu. Dar, fiindcă iluzia mă aprinde, iar realitatea mă temperează, nu pot să nu admit ceva ce stă în firea lucrurilor: că, oricât de intensă este şi de generoasă, vârsta creatoare îmi concede totuşi o traiectorie scurtă. Şi-atunci, ce-mi rămâne de făcut? Să apăs pe acceleraţie. La întrebarea dumneavoastră: cum de am reuşit să-l scriu atât de bine?, nu ştiu ce să vă răspund. N-am rămas cu amintirea unui travaliu chinuitor, ci doar cu aceea a plăcerii de a aşterne romanul pe hârtie.

L.C.: Vă rog să acceptaţi şi explicaţia mea, de fapt, întrebarea mea: a fost Cartea lui Cezar un proiect aflat în lucru de mai mulţi ani?

A.M.: Nu, nicidecum! După primul roman am rămas cu un entuziasm uriaş. Cartea lui Cezar a venit firesc, în prelungirea unui preaplin sufletesc, a unei energii, pe care, după apariţia Valentinei, le-am lăsat să se manifeste spontan, fără oprelişti. Ce mă miră – pe mine, de astă dată – este că între cele două romane există o legătură organică şi o convergenţă firească, de parcă le-aş fi lucrat după un plan prestabilit. De aici şi decizia de a le integra în viitor într-o trilogie.

L.C.: Aşadar, veţi păstra şi în continuare ritmul accelerat de un roman pe an?

A.M.: Dacă vorbim despre cartea următoare, despre Îngerii de bronz, care se află în curs de apariţie la Editura Polirom, da. Mai departe, să fim sănătoşi!

L.C.: Puteţi să-mi spuneţi două cuvinte despre roman?

A.M.: Romanul încheie trilogia despre care vă vorbeam adineauri, trilogia Aradului, aşa cum îmi place să-i spun, pentru că istoria familială, desfăşurată pe parcursul a câtorva generaţii, se împleteşte cu istoria acestui oraş. Desigur, personajele mele nu rămân doar în Arad, destinul le poartă de la Viena la Timişoara, la Reşiţa, din Banatul montan până pe ţărmul Mării Marmara, la Gemlik, în Turcia. Cititorii care au citit Valentina şi Cartea lui Cezar, vor regăsi însă în Îngerii de bronz nu doar o continuare, ci chiar o continuitate a unei anume tonalităţi stilistice, în sensul că protagoniştii, cu toate că evoluează în alt timp şi în spaţii neaşteptate, întreţin o atmosferă şi o vibraţie emoţională recognoscibile. Altminteri, fireşte, cartea poate fi citită autonom, dar aş fi fericită să ştiu că posibilii mei cititori ar simţi, de pildă, în spatele diversităţii formale, axul şi respiraţia specifice aceluiaşi univers romanesc.

L.C.: Ştiu că un scriitor, de regulă, detestă sau măcar evită să răspundă direct la această întrebare… Care au fost sursele dvs. de inspiraţie? În ceea ce vă priveşte, consideraţi că acestea nu se divulgă, aşa cum ar considera un adevărat ziarist de investigaţie?

A.M.: Întrebarea pe care mi-o puneţi nu mă incomodează câtuşi de puţin. Scriu un gen de literatură în care nu am nimic de ascuns, dimpotrivă, am totul de spus. Dar sursele mele de inspiraţie, diverse şi vii, sunt şi nu sunt la vedere. Unele pot fi intuite în măsura în care viaţa se lasă intuită. Altele nu. Multe îmi scapă şi mie, chiar dacă, în fapt, aparţin unui tot inseparabil, trăit iniţial de mine pe parcursul vieţii în chip de întâmplări, experienţe, cunoştinţe sau senzaţii. Memoria mi le redă vag, fragmentate, scoase din contexte, dezordonate, alterate. Şi-apoi, peste toate, scrisul atât m-a stors, m-a pulverizat şi m-a dispersat până m-a efasat complet, până când m-a transformat din prezenţă în atmosferă de fond. Din ceva vizibil în ceva simţibil. În schimb, personajele din romane au o asemenea materialitate şi ajung la o asemenea emancipare, încât trăiesc în realitatea ficţiunii independent. Majoritatea spaţiilor în care le-am situat sunt însă spaţii adevărate, menite să le confere un plus de verosimilitate. Mi s-a părut întotdeauna că există o iradiere reciprocă între personaje şi locuri, indiferent dacă întâlnirea lor e permanentă sau provizorie. Aradul rămâne, în romanele mele, un loc predilect. El este însuşi liantul istoriei familiale, închide cercul dintre început şi sfârşit şi dă unitate de sens trilogiei.

L.C.: Poate puteţi să ne spuneţi mai multe despre modelele dvs. literare… Mi-aţi mărturisit cândva, în Convorbiri literare, că modelul rămâne Flaubert, cel din care recitiţi zilnic…

A.M.: Într-adevăr, recitesc zilnic din Madame Bovary cu aceeaşi satisfacţie, fără să am sentimentul unei relecturi, ci al unei prime lecturi textuale şi subtextuale. Am mereu ceva de descoperit în acest roman, ca şi cum textul s-ar rescrie sub ochii mei, s-ar autoregenera continuu din aceleaşi cuvinte înzestrate nu numai cu sensuri multiple, ci şi cu subsensuri care se potenţează şi se iluminează unele pe altele: creează din profunzime efecte noi care mă conduc astfel spre o înţelegere mai cuprinzătoare. Exprimate sau numai sugerate, neliniştirile, impulsurile, enervările, elanurile şi încăpăţânările Emei rămân statornice prin însăşi alternarea lor obsesivă, după cum statornic rămâne locul pe care îl detestă visceral. Nerăbdarea exasperată de a trăi în altă parte nu o duce nicăieri, iar visurile care o frământă o fac să nu fie nici acasă, nici în locurile mult visate. În iluzia acestei mişcări de avans şi recul necontenit, întreţinute de Ema prin vârtejul propriilor senzaţii şi trăiri, cad şi eu, cititoarea, deşi e evident că romanul stă fix pe piloni. Da, Madame Bovary este pentru mine o carte de căpătâi în accepţiunea cea mai pură a cuvântului. N-am afirmat însă că autorul ei este modelul meu, cum afirma Mario Vargas Llosa în cartea sa Orgia perpetuă. Flaubert şi Madame Bovary, ci numai că „temperamental şi stilistic mă simt apropiată de Flaubert“. Repet ce am spus atunci: că prefer să nu merg pe ideea de „model“, care este restrictivă şi presupune înregimentare. Un model poate deţine, nu-i aşa?, efective de fideli sau de imitatori care la rândul lor îi atrag pe alţii formând curente, iar acestea sunt valuri care vin şi trec. Eu, când scriu, nu mă gândesc nici la modă, nici la vogă, nici la trend. Din punctul meu de vedere, orice carte care mă impresionează până-ntr-atât încât îmi rămâne în minte şi în suflet, măcar ca atmosferă, face din autorul ei un reper, fără ca admiraţia pe care acesta mi-o trezeşte să-mi creeze obligaţia de a-l adopta.

L.C.: Raportat la spaţiul nostru literar, chiar dacă pentru mulţi scriitori contemporani comparaţia cu Slavici ar suna ca o insultă – nu cred că e şi cazul dvs. –, aş greşi dacă v-aş numi un Slavici al zilelor noastre? Mai ales dacă mă gândesc la primul volum, la Valentina?

A.M.: Mă tem că e prea mult să mă numiţi astfel – Slavici este un mare scriitor, este unul dintre scriitorii fundamentali ai literaturii noastre. Mă simt legată de el sufleteşte şi spiritual – în mod natural şi indisolubil –, fără a avea prin aceasta pretenţia unei filiaţii. Câtă este, dacă este, această filiaţie nu poate decât să mă încurajeze şi să mă onoreze.

L.C.: Privind retrospectiv, care dintre cele două romane s-a scris mai uşor, Valentina sau Cartea lui Cezar?

A.M.: Îmi convine de minune impersonalul „s-a scris“, fiindcă adesea aceasta a fost şi senzaţia mea: că amândouă s-au scris singure – eu doar le-am împrumutat un nume de autoare. Totuşi, cred că Valentina „s-a scris“ mai uşor, fiindcă s-a lăsat mai mult purtată de poezie.

L.C.: Dacă dumneavoastră l-aţi întrebat cândva pe Jean Starobinski „care este starea actuală a criticii“, eu v-aş întreba ceva mai uşor… Cât de diferit este statutul unui scriitor de dinainte de ’89 vs. cel de după ’89? Mai exact, azi nu mai avem cenzura ideologică, dar nici autocenzura, oricine poate tipări un volum sau oricâte doreşte, instanţele critice, de la Manolescu la Simion sau altele, au dispărut, revistele literare au tiraje tot mai mici, unele renunţă la formatul tipărit sau sunt înlocuite în viaţa noastră culturală de influenceri cu lecturi puţine, dar cu un limbaj care are priza la publicul tânăr etc. …. Oare e mai greu să fii scriitor cu majusculă, azi, sau greşesc?

A.M.: Întrebările dumneavoastră conţin răspunsurile implicit. Nu-mi rămâne decât să le confirm. Cât despre a fi scriitor „cu majusculă“, astăzi…, răspunsul ar fi mai complicat: există majuscule şi majuscule, trebuie făcută o diferenţă între valoare şi vizibilitate… Uneori se fură startul. Un scriitor îşi poate mări majuscula printr-o supraexpunere în vitrină, graţie unor conjuncturi sau conjuncţii fericite în timpul vieţii: de aliniere politică sau militantism ideologic. Alţi scriitori sunt puşi în lumină de postumitate. Au existat atâtea cazuri la noi – înainte şi după 1989 – , dar şi în istoria altor literaturi, când recunoaşterea şi succesul unor scriitori s-au amplificat după moartea acestora, de la Eminescu la Blecher şi Nichita Stănescu sau de la Emily Dickinson, la Kafka sau Proust, dar chiar şi la Flaubert însuşi. Iar exemple sunt nenumărate. Dar dacă vorbim de un autor în viaţă, şansele lui se află neîndoielnic în strânsă dependenţă de abilitatea de a-şi promova propriile creaţii. Mă refer la acele şanse ce ţin deopotrivă de oportunităţile favorabile, întâlnirile benefice, talentul şi disponibilitatea acestuia de a cultiva relaţii în lumea literară şi nu numai, posibilitatea de a se instituţionaliza, de a se înscrie şi căpăta forţă de reprezentare pe orbita evenimentelor culturale interne şi internaţionale ş.a.m.d. Dar, cu toate că notorietatea este râvnită, onorantă şi măgulitoare, în mod paradoxal, marea izbândă a artistului nu stă în recunoaşterea celorlalţi. Artistul nu este cu adevărat împlinit decât atunci când se regăseşte în propria operă reflectat în chipul cel mai autentic, esenţial şi profund.

L.C.: Chiar dacă e o întrebare devenită banală, nu pot să nu vă întreb, totuşi, ce planuri de viitor aveţi?

A.M.: Încă nu ştiu dacă următoarea mea carte va fi un roman sau un volum de poezie.