Dan Gulea, Noile aventuri ale postelnicesei Elena Hartulari

image description

Recenta includere a postelnicesei Elena Hartulari într-o listă de „recomandări de autoare şi autori“ din Programa de limba şi literatura română, clasa a IX-a, alături de diferite nume ale literaturii noastre ce îi includ, de pildă, pe Caragiale şi Slavici, dar şi, din literatura universală, pe Machiavelli, Montesquieu, Balzac, Mary Shelley, confirmă interesul pentru o nouă viziune asupra istoriei mici şi mari, aflată, la prima vedere, în centrul unei confruntări între tendinţele (ultra)conservatoare, patriarhale, şi cele progresiste, care afirmă că istoria poate fi scrisă şi din alte perspective – fie ele şi excentrice.

Din aceeaşi programă şcolară fac parte şi autoare care au scris doar uneori în română – şi nu foarte des: Carmen Sylva, Mary Grant (Maria Rosetti), Dora d’Istria (Elena Ghica), Iulia Hasdeu – sau nici nu prea au scris – precum Ecaterina Conachi.

La a doua vedere, dacă vorbim din punct de vedere literar – căci programa ar fi de limba şi literatura română, iar nu de istorie, fie ea şi a mentalităţilor –, confruntarea e irelevantă: memoriile Elenei Hartulari (Bucureşti, Humanitas, 2025, introducere şi note de Constanţa Vintilă), admiţând că ar fi memorii, iar nu o enormă pledoarie, o „justificare a dreptului de a primi întregul patrimoniu“ de pe urma defunctului soţ – după cum spune chiar autoarea ediţiei de faţă – interesează în primul rând pe istoricul modernităţii noastre, care găseşte, de-a lungul unui impresionant efort de studiu ce se întinde pe mai mulţi ani, chipurile unei veritabile istorii a vieţii private din Moldova primei jumătăţi de secol XIX.

Lăsând deoparte intenţiile programei de română, oricare ar fi ele, cu minima precizare că, pentru o educaţie estetică, bazată pe criteriul valoric, memoriile de acest fel sunt irelevante, se pot face câteva observaţii despre această nouă-veche apariţie editorială.

Textul Elenei Hartulari prezintă viaţa şi lumea din perspectiva unei familii înstărite de boieri din Fălticeni, cu multe avantaje şi moşii de jur-împrejur, şi cu înaltă protecţie la însuşi domnitorul vremii, prăfuitul Mihail Sturdza (1834-1849), naşul de botez al Elenei. Politica, revoluţia paşoptistă şi, în genere, marile evenimente ale momentului nu sunt interesante pentru Elena Hartulari – doar suferinţele ei pentru constituirea unei averi, precum şi cele îndurate de la năprasnicul soţ, în căutare de „metrese“, de „angajamente în faţa lumii cu slujnica“, la care se adaugă disensiunile cu propriii copii, ridicaţi mari, cinci băieţi şi o fată, în căutare de chiverniseală.

Propriu-zis necunoscute, însemnările Elenei Hartulari nu erau; redactate în chirilică începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ele fuseseră transliterate şi publicate în serial mai acum un secol în revista Convorbiri literare, sub titlul original al manuscrisului, „Istoria vieţii mele“; după 1990, studiile unor istorici se focalizează asupra însemnărilor autoarei, vorbind la un moment dat de un emotional self (2007) sau de o „experienţă feminină a scrisului“ (2022) – ultima expresie fiind clasificarea Constanţei Vintilă, cunoscuta cercetătoare a primei modernităţi româneşti – şi deopotrivă autoarea acestei ediţii recent apărute, în toamna lui 2025. Şi nu doar ediţia, introducerea şi notele aparţin Constanţei Vintilă, ci şi elementele paratextuale de tipul titlului ce se poate citi pe prima copertă a acestei ediţii îi aparţin: „Nefericita petrecere a vieţii mele“ alcătuieşte – cu o expresie pe care Chateaubriand ar fi apreciat-o – „memoriile postelnicesei“.

Acest text se distinge între mai multe documente din fondul Hartulari, păstrat în arhive: testamentul lui Iorgu Hartulari (studiat de istorici pentru valoarea sa descriptivă), scrisori ale membrilor familiei (din care a făcut parte şi marea soprană Haricleea Darclée), alte însemnări. Elena Hartulari începe să scrie imediat după 1850, după alcătuirea testamentului soţului, grav bolnav; ultima scrisoare descoperită în arhive datează din 1873, iar volumul de faţă, cuprinzând doar textul-pledoarie, povesteşte o perioadă cuprinsă între aproximativ 1810, anul naşterii, şi prezentul scrierii, începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.

Contemporana Emmei Bovary suferă în faţa umilinţelor la care o supune soţul cel năvalnic: „Ce necuviinţă-mi făcea cu metresa, în faţa tuturor ce erau adunaţi, şi cari trei zile au şezut toţi! Sara, când se culca, îşi lua metresa în odaie fără să se sfiască de lumea ce era. Şi când venea la mine era ca un leu neîmblânzit, bruscarisindu-mă“. Totul este acceptat în societatea vremii, în care limitele nu existau decât formal.

Departe de a fi constrânşi la mediul moldovenesc – cei din familia Hartulari, familie de origini greceşti – călătoresc în toată Europa în căutarea formării sau din avântul romantic al cunoaşterii, copiii au perceptori particulari cu care deprind mai multe limbi străine, precum şi alte cunoştinţe. Multe pagini îi prilejuiesc autoarei dorinţa singurei sale fete de a se căsători: după diferite aventuri – care îl şi determină, la un moment dat, pe Iorgu să îi aplice o corecţie cu „harapnicul“ – fata găseşte un nobil spaniol, din familia Alba, cu care vine de la Paris pentru a-l prezenta propriei familii – proiect eşuat pentru că „în limba lui spune spanolul preuţilor că el nu vroieşte a se cununa şi-i roagă pe preuţi să-l scape cum or şti“.

Elena (Elencu) Hartulari scrie în primul rând devorată de naraţiune, de istorisire, consemnează replicile şi alcătuieşte „sene“, după cum transliterează vechea împărţire a romanelor în scènes sau scene, trecând uneori prin zone de expresivitate involuntară: „am şezut vreo câteva zile de ne-am regularisit praşila şi grădina, şi neavând ce mai face ne-am întors acasă, de am făcut Paştele“.

Încheierea acestui text de tip memorialistic probează scopul său exhortativ: „După un noian de suferinţe, să judece cineva, poate fi o fiinţă mai tare să se lupte în aşa viaţă amărâtă şi plină de dureri?! Numai la mila celui puternic a se milostivi să curme această viaţă tristă“.

Evident, Elena Hartulari nu scrie în mod gratuit, nu face confesiuni, ea aduce probe şi posibili martori pentru diferite împrejurări într-un susţinut, neobosit raţionament; şi primul editor al textului, istoricul Gheorghe Ghibănescu, îi urmează raţionamentul din moment ce integrează în corpul manuscrisului, acolo unde este posibil, alte texte, desprinse din epocă: bilete, jurăminte de împăcare date în faţa martorilor, scrisori private – care trec cu totul, semnalate prin diferite note de subsol, în ediţia de faţă.

Textul este, aşadar, mai compus şi mai „lucrat“ decât permite să se vadă de prima dată un titlu precum „Nefericita petrecere a vieţii mele“. Memoriile postelnicesei Elena Hartulari, încadrându-se într-o serie editorială desfăşurată sub imperiul primatului: „Elena este prima autoare de memorialistică din spaţiul cultural românesc“, afirmă prezentarea autoarei de pe pagina a doua. În acelaşi sens al rarităţii şi ineditului sunt prezentate, de pildă, şi Tinereţile unui ciocoiaş – subintitulate „viaţa lui Dimitrie Foti Merişescu de la Colentina scrisă de el însuşi la 1817“ – volum editat în 2019 de Constanţa Vintilă, cunoscută pentru fondarea disciplinei academice de luxfass (deopotrivă directoare a proiectului „Luxury, Fashion and Social Status in Early Modern South-Eastern Europe“). Sub aceleaşi coordonate apăreau În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea (2004), Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1780-1860) (2013) sau Patimă şi desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească (1750-1860) (2015).

Elena Hartulari este unul dintre personajele din această lume „luxfass“, educată după cutumele fanariote, surprinzând trecerea spre modernitate înţeleasă în primul rând ca abilitate în afaceri (în memorii defilează permanent barje, care de nuiele, cherestea, plute, ferăstraie, moşii, fălci de moşie) şi capacitate de a consuma (măsurată în galbeni, zeci şi sute cel mai adesea, dar şi în „icosari“, brilianturi).