Nicolae Oprea, Metamorfozele prozatorului

Într-o formulă compoziţională nu numai ingenioasă, ci şi plurivalentă, Gabriel Chifu realizează în romanul recent Trenul (Ed. Cartea Românească, 2025; Serie de autor) un gen de pseudo-distopie contemporană, concepută ca un tratat auctorial imaginar. Autorul disimulat al romanului este un prozator de 57 de ani cu nume simbolic, Luca, marcat de criza ratării („ca eşuat scriitor de proză profundă“), convins că cititorii actuali „îşi satisfac nevoia de ficţiune din alte surse decât clasice, cărţile de proză“. În capitolul introductiv, el îşi recunoaşte cu simţ autocritic tarele morale, inclusiv trădarea familială, din cauza „slăbiciunii mele pentru farmecele sexului frumos“. Îndepărtându-se de „proza înalt estetică“, el îşi asumă cu modestie rolul de „cronicar, narator, scrib ascultător“. În acest sens, a fost determinat de un angajator anonim să scrie cronica deplasării cu trenul internaţional Elada Expres spre Atena. Majoritatea întâmplărilor, relatate pas cu pas, se vor petrece într-un compartiment cu cinci personaje predispuse spre confesiune: Lazăr, Emil, Anton, Iasmina şi Iustin. Pentru generalizarea evenimentelor, prozatorul apelează simbolic la procedeul criptografic, denumind locurile acţiunii cu iniţiale – recognoscibile doar din descriere. În primul capitol, astfel, autorul şi soţia Alexandra erau stabiliţi într-o frumoasă staţiune turistică de munte („s-o numim X“) – din „ţara pitorească X“ – deşi iniţiala S. sugerează Sinaia.

În capitolul introductiv al călătoriei aventuroase Popas în marele oraş B., cronicarul îşi dezvăluie „intenţiile auctoriale“. Îi avertizează pe călătorii din compartiment că el îndeplineşte – conform unei comenzi de pe internet la firma sa – doar rostul de narator care înregistrează poveştile acestora. Începe dialogul confesiv cu Lazăr, care recunoaşte că avea nevoie de un confesor, dar discursul acestuia este considerat de cronicar afectat („cu accente mistice şi cam livresc“). Emil, al doilea pasager confesiv, mărturiseşte rostul călătoriei sale spre Salonic, unde concertează o talentată pianistă elveţiană de care s-a îndrăgostit. În urma convorbirii cu acesta, cronicarul impersonal recunoaşte că există riscul de a deveni el însuşi personaj prin implicare sentimentală în povestea protagoniştilor. Ceea ce se va întâmpla în scena dragostei pasionale cu Iasmina de mai târziu. Trădând astfel calitatea de martor obiectiv în favoarea implicării în acţiune. Alt personaj, Iustin, preferă să destăinuie totul în scris, mărturisind că a plecat în călătorie să-l regăsească pe fratele retras într-un schit de pe Muntele Athos. Din confesiunile înregistrate în capitolele următoare, cronicarul recunoaşte că toate personajele din compartiment sunt copleşite de o durere sufletească, accentuată de vinovăţie.

Originală în viziunea lui Gabriel Chifu este şi interferenţa dintre viaţa cronicarului sau „scribului ascultător“ şi biografia autorului propriu-zis al Trenul-ui. Perspectiva bipolară se concretizează într-un capitol de Rememorări, integrat în ficţiunea romanului. Sunt evocaţi în context doi critici literari eminenţi trecuţi în eternitate care i-au marcat evoluţia literară. Primul este denumit Teodor Coman şi profilul lui seamănă cu al regretatului Dan Cristea („când ne-am împrietenit, m-a cucerit de-a lungul anilor prin fineţea spiritului, prin gustul său literar sigur, prin devotamentul care-l arăta pentru literatură“). Dar proeminent devine conturul personalităţii magistrului

Petre Davidescu, criticul care a „influenţat decisiv“ destinul tânărului scriitor de odinioară. Sub pseudonimul improvizat se întrevede profilul spiritual şi moral al lui Nicolae Manolescu. Mărturisirea este elocventă: „În mod surprinzător pentru mine, marele Petre Davidescu m-a adoptat, m-a acceptat între colaboratorii săi apropiaţi şi curând legătura dintre noi n-a mai fost una de serviciu, ca de la şef la subaltern, ci una de prietenie. O prietenie din ce în ce mai puternică, de care eram mândru, fără să-mi fi propus vreodată să lupt, să dau din coate ca s-o dobândesc şi apoi s-o fac să dureze în orice condiţii“.

Modestia scriitorului de „povestioare plătite“, care ar fi abandonat concepţia unei literaturi profunde, este contrazisă adesea de memoria sa livrescă, întărindu-i prin asociere caracterizarea personajelor din compartiment. Simptomatic, el năzuieşte să contureze personaje memorabile precum Kafka, Dostoievski şi Thomas Mann. Într-un pasaj uzează, întru plasticitatea caracterizării, de asocieri cu proza lui Philip Roth, recunoscând: „Iarăşi intervine memoria mea livrescă: nu pot să uit o anumită secvenţă dintr-un roman al lui Philip Roth…“. În alt capitol, Iasmina îi pare să fie „o combinaţie stranie între Gruşenka şi Ecaterina Ivanovici“. Iar protagonistul primei confesiuni din tren, Lazăr, mărturiseşte că s-a decis să pornească în această călătorie după lectura Străinului lui Albert Camus.

În maniera mixturii organice dintre spaţiul geografic şi istorie, remarcabilă devine interferenţa confesiunilor cu viaţa politică din ţară. Tema este anunţată din capitolul O dimineaţă plină de optimism prin opiniile divergente ale călătorilor despre alegerile prezidenţiale, condamnând mai cu seamă candidaţii extremişti. Este continuată polemic în capitolul dinspre final În drum spre ţară, unde este caracterizat un fanatic candidat extremist implicat în disputa politică din anii trecuţi. Candidatul la preşedinţie a fost demascat în cele din urma, cum consemnează călătorul Emil: „Şi sunt afirmaţii de noaptea minţii, aberante, nebuneşti, despre care am mai vorbit. E pro-Putin, face apologia legionarilor, e antisemit, cere scoaterea ţării din NATO şi din Uniunea Europeană.“ Înspre sfârşitul călătoriei, în capitolul Fix la miezul nopţii, se reproduce comunicatul demagogic al candidatului: „Dragi compatrioţi, patria noastră minunată se reîntoarce, după îndelungi suferinţe, la dumneavoastră, cetăţenii săi. Ne-am luat ţara înapoi. N-avem nevoie de ajutorul străinilor. Îl avem de partea noastră pe Dumnezeu. Singuri ne vom produce şi hrana, şi energia, şi apa, tot. Fără amestec din afară. Minunata noastră patria va deveni un târâm al fericirii…“ etc.

Depăşind condiţia scribului impersonal de la începuturi, cronicarul călătoriei procedează ca un veritabil prozator într-o serie de scene imaginare, completând ţesătura narativă cu istorisiri fanteziste despre Iasmina, Iustin şi Emil. Cronica Trenului se încheie cu o tragedie de coşmar, în care se dezvăluie identitatea personajului duplicitar Anton. Erau în realitate doi fraţi gemeni, Anton şi Valer, cel din urmă fiind un afacerist fără scrupule, care se îmbogăţeşte prin înşelarea clienţilor. Pentru a scăpa de închisoare, el îşi înscenează moartea, ucigând-şi cu cruzime, de fapt, fratele sărac. Apoi îl angajează pe cronicarul călătoriei („să-i scriu povestea în care-şi bătea joc de toată lumea“), spre a demonstra că este un maestru al mistificării. În finalul capitolului Alte scene imaginare, cronicarul chiar inventează un dialog cu farsorul ticălos care îşi motivează iniţiativa inedită: „Fuga cu trenul ăsta, având lângă mine cronicarul, scribălăul angajat de mine, care să înregistreze tot şi să întocmească povestea marii mele victorii asupra tuturor“. Finalul dramatic este impregnat expresiv cu elemente senzaţionale. Astfel se încheie „calvarul acestei călătorii bizare“, cum menţionează povestitorul. În urma călătoriei cu trenul rătăcitor, care nu a ajuns la destinaţie din cauza incendiilor din spaţiul grecesc, scriitorul dedublat resimte acut înstrăinarea de sine: „m-a scos în afara lumii, m-a izgonit într-un spaţiu străin, într-un spaţiu vid, fără puncte cardinale şi fără reguli…“

Optzecist din prim-planul valoric al generaţiei sale – şi al literaturii contemporane, în genere –, Gabriel Chifu a edificat minuţios în Trenul un complex romanesc, reflectând realitatea din anturajul trenului internaţional, dar şi din patrie. Predispoziţia ludică din unele capitole apare echilibrată prin viziunea realistă asupra evenimentelor politice de acasă, în corespondenţă cu întâmplările călătoriei, impregnate de precepte iniţiatice. În explorarea propriu-zisă a spaţiului grecesc, romanul actual este anticipat de În drum spre Ikaria, conceput însă în maniera realismului magic, cum remarca Nicolae Manolescu.