Mirela Nagâţ, Concilierea literaturii cu viaţa

Meseriile recomandate femeilor, la care face trimitere antifrastic titlul celei mai recente cărţi a Gabrielei Adameşteanu (Meserii nerecomandate femeilor, Iaşi, Polirom, 2025, 423 p.), sunt, de fapt, una singură, cea de scriitoare. Fulgurant e amintită şi cea de redactor-şef de revistă (a condus Revista 22 aproape 15 ani), explicaţiile din interviuri sugerând că „saga“ meseriilor ar putea continua în volume următoare, sondând mai mult experienţa jurnalistică. La acest to be continued s-a ajuns după ce autoarea a decis să reconfigureze ultima parte a scrierii, operând dislocări şi completând cu descoperirile făcute în arhiva CNSAS, unde a analizat dosarul de Securitate al tatălui, profesor de istorie în provincie, cu simpatii legionare trecătoare, în tinereţe.

În substanţa ei, cartea e un memoir (chiar un Bildungsroman, urmărind devenirea scriitoricească a autoarei), dar unul de tip aparte, în principal datorită structurii şi principiului care ordonează selecţia evenimentelor prezentate. Nimic din plăcerea autoscopiei nestăvilite, creditabilă genului, mai degrabă o anumită discreţie confesivă, deşi un autoportret de adâncime, un crochiu, poate fi decelat: fire vitală, cu educaţie burgheză, riguroasă, cu o „irepresibilă“ dorinţă de independenţă. Sunt triate mai ales acele fapte, reflecţii, care au legătură cu formarea intelectuală şi profesionalizarea scrisului, într-un proces în care sunt egal importante condiţia propriei sale feminităţi şi tabloul social-istoric al comunismului patriarhal.

Încercând să limpezească fizionomia cărţii, unii critici i-au subliniat structura hibridă, dar şi formula „carte de montaj“ poate fi instrumentată fertil. Pe trunchiul principal al poveştii biografice, care urmăreşte copilăria, influenţa diferită a părinţilor (tatăl, veritabil model intelectual, mama, închisă în sine, fixată pe linia conservatoare), funcţionarea în mediul cultural din deceniile 7 şi 8, cu interesante decupaje din lumea editorială şi publicistică de atunci şi instantanee surprinzătoare ale unor figuri ca G. Călinescu, Marin Preda sau Nora Iuga, Gabriela Adameşteanu operează două tipuri de implanturi, cu alonjă în istoria literară şi în istoria mare, propriu-zisă. Pe de o parte, alege să introducă şi personaje culturale pe care nu le-a cunoscut direct, multe din rândul autoarelor noastre mai mult sau mai puţin vizibile, cu o miză feministă detectabilă, pe de alta, desfăşoară o minuţioasă analiză transgeneraţională, în trecutul clanului Adameşteanu, pornind de la dosarul de Securitate al tatălui, care poartă cititorul prin interbelic şi comunism cu înclinaţia lor pentru extremisme. Aceste secvenţe dau amplitudine şi portanţă, au o valoare iradiantă care fac ca arhitectura cărţii să „decoleze“ dincolo de biografia la îndemână a scriitoarei. Mai mult, finalul intens focalizat pe figura paternă, induce un efect romanesc: încheie circular povestea de viaţă, revenind la rădăcinile de familie din deschidere, şi are valoarea unei revelaţii pentru cititor – analiza stăruitoare a fiicei în trecutul părintelui e o demonstraţie a caracterului decisiv al relaţiei dintre cei doi, amintit şi de Caius Dobrescu la una dintre lansări, probând felul în care tatăl e „personajul cel mai important“ al vieţii sale.

Cât priveşte feminismul asumat al cărţii, dar ne-tezist, el e palpabil ca o dinamică procesuală, care a adus, între timp, o prise de conscience a Gabrielei Adameşteanu şi a societăţii înseşi. Ce însemna să te formezi ca scriitoare în anii ’60? Acces la modele intelectuale exclusiv masculine, într-un climat patriarhal reminiscent, în ciuda discursului egalităţii între sexe, propovăduit în comunism, iar la nivelul criticii literare, o grilă contaminată cu stereotipuri de gen. „Querella“ cu Nicolae Manolescu, criticul care făcea ierarhiile literare în epocă, e, în acest sens, un episod simptomatic. Recitindu-i recent cronica de întâmpinare la debutul din 1975 cu Drumul egal al fiecărei zile, scriitoarea e frapată de misoginismul atitudinii: printre laude (obiectivitatea „medicală“ a scriiturii), defectul că n-ar fi exprimat bine ideile structurante ale romanului, pus pe seama… „condiţiei ei de femeie“. În cazul Dimineţii pierdute, criticul deduce caracterul de „roman al femeilor şi deopotrivă unul «feminin»“ în măsura în care naraţiunea avansează prin colportaj, în filiera recognoscibilă şi la G. Călinescu, pe urmele misoginului şi antisemitului Otto Weininger cu a sa Sex şi caracter (influenţă pusă în evidenţă de Eugen Negrici şi reamintită în Meserii nerecomandate femeilor). Semnificativ e că, peste ani, când îşi va scrie Istoria critică…, Manolescu va renunţa la aceste remarci misogine, în capitolul dedicat Gabrielei Adameşteanu.

Aşa-zisul minorat al literaturii feminine, perpetuat în discursul critic, o determină pe autoare să declare polemic că „vrea să fie scriitor, nu scriitoare“, cu alte cuvinte că vrea să fie relevantă, să conteze în marea literatură. Încurajată de tată, care-i propune să se consacre ficţiunii, cu presiunea „gloriei“ numelui de familie, ilustrată de o pleiadă de unchi cu performanţe intelectuale, dar descurajată de o mamă ataşată modelului conservator, Gabriela Adameşteanu îşi începe drumul… fugind de literatură. În miezul ezitărilor stă o surprinzătoare adversitate între viaţă şi literatură, pe care o putem înţelege mai bine dintr-un unghi sociologizant: în regimul totalitar comunist scrisul era trăit exigent, compensatoriu, ca un sacerdoţiu, literatura era plasată în centrul existenţei, ca o religie. Iar opţiunea tinerei Gabriela Adameşteanu e, atunci, una pentru „normalitate“: „Voiam «să trăiesc» mai mult decât voiam să mă dedic literaturii, ca o călugăriţă laică“. Ulterior, asumarea traseului literar va deveni şi semnul unui proces de maturizare încheiat: „Când îmi voi împlini toate eşecurile, inclusiv al căsniciei (o altă formă de reeducare a mea pentru «viaţa normală»), voi începe lungul proces al împăcării cu mine şi cu… primejdioasa literatură“. Un proces cu unele constrângeri, despre care Gabriela Adameşteanu vorbeşte deschis: profesionalizarea scrisului nu se potrivea cu obligaţiile casnice, căci „femeile scriitoare au mai rar parte de un partener care li se dedică“.

Printre cele mai captivante pagini pentru un cititor fidel sunt cele care dezvăluie procesul de lucru şi gestaţia câtorva titluri celebre ale autoarei, ca Dimineaţa pierdută, Drumul egal al fiecărei zile şi Întâlnirea. Aflăm cât de dificilă a fost documentarea pentru „romanul retro“ din Dimineaţa… şi ce efort a presupus pedanteria de a adecva şi nuanţa limba fiecărui personaj la vârstă şi educaţie. Vica Delcă are ca punct de plecare figura unei mătuşi iubite, unchiul Ion din romanul de debut metabolizează profilul tatălui, iar Întâlnirea, de la nuvela iniţială până la romanul din 2007, e rescrisă succesiv, ca să releve mai exact tema emigrantului.

Din perioada tatonărilor scriitoriceşti, Gabriela Adameşteanu aminteşte şi o tentativă de a urma drumul criticii literare, soldată cu câteva cronichete şi articole în Contemporanul şi Luceafărul, în anii ’60. Cercetând arhivele publicistice am avut curiozitatea să aflu cum suna vocea „exegetică“ a viitoarei scriitoare. Foarte diferit de proza ei, cu fraze arborescente, dar etalând în verdictul critic aceeaşi precizie „clinică“, care i-a fost remarcată în construcţiile romanelor ulterioare.

Cu o metodă luată din exerciţiul romanesc, pornind, cum ştim că procedează de obicei, de la personaj, în cazul de faţă două – autoarea şi tatăl ei, ca să picteze prin legăturile de familie pânza mai largă socială, istorică şi culturală, cu „auzul“ perfect, invocat adeseori de critici (încântaţi de precizia registrelor discursive, stăpânite de scriitoare), care o face, de data aceasta, să ritmeze sofisticat capitole concentrate, alerte, Gabriela Adameşteanu dă prin acest volum de memorii o carte de o eclatantă consistenţă reflexivă, care pune o oglindă României de ieri şi de azi.