Cântec de amor neutrino

 

În dimineaţa asta am simţit clar şi confuz cumva

că iubirea ta pentru mine pălea

de parcă un neutrino ce-mi traversa sufletul

tocmai coincidea

frate geamăn cu cel care prin sufletul tău trecea;

 

nu era ceva fizic sau chimic şi nici nu pulsa în interior

ca simţul atavic al păsărilor uscându-şi aripile

dar încă locuite de zbor

ci părea mai degrabă epuizarea unei uimiri-uimită

care prea multă vreme umbla pe vârful picioarelor

fericită;

 

mai trecuse odată prin mine aceeaşi coincidenţă

ca un fulger prin cerurile stratificate

când mi-a făcut mama semn că pleacă departe

de mine şi de iubirea mea stângace

pe care nici nu i-o arătam

fiindcă nu ştiam ce să arăt din mine – chiar nu ştiam

deşi noi reuşeam să fim doi fotoni intricaţi

cu cât mai îndelung separaţi

cu atât mai apropiaţi;

 

iar ca mine vă bănuiesc şi pe voi la fel de neputincioşi

să prindeţi înlăuntru vostru aceeaşi scamă

de fericire iluminată

ce arată iubirea şi nici n-o arată

fiindcă ea are masă infimă şi abia dacă ne traversează

ca neutrinul cu bănuiala trecerii sale ce nu durează

nici cât fărâma fărâmelor dintr-o clipă deşi chiar este

lucirea simultană din două ferestre

gemene despărţite de-o mare

ce-şi trimit una alteia puţin soare;

 

mai improbabil decât aceste efluvii de neutrino

nimic nu pare

când ele sfredelesc pe furiş munţii pietrele

vidul şi galaxiile

în absoluta lor simulare

prefăcându-se că n-ar exista sau abia identificate

ca nişte fantome neadevărate şi-adevărate

parcă trimise de Domnul

să ne mângâie somnul…

 

În dimineaţa asta am simţit cum încep să plec

spre niciunde – poate chiar cu piciorul drept

peste incandescente pietricele de neutrino

păşind ezitant – iar în mine ceva deodată se strânge

ca frunzele de mimosa pudica atunci când degetul

intangibil al vântului le atinge…

 

Miceliu…

 

Incompatibili cu o mai explicită

cunoaştere ce s-ar strădui

să explice chiar existenţa noastră

 

numai instinctul de a putea uneori

transforma această frustrare

în bucurie care nu mai întreabă nimic

e minunatul dar otrăvit al zeilor…

 

Nu-i de mirare că iraţionalul chiar pare

singura salvare aproape raţională

ajunşi la limită

 

în lumea convex-concavă

cu materia ei albă-neagră

şi cu misterioasele ei energii

din care ieşim şi intrăm asemeni

unor ambiţioşi mormoloci amfibii

 

toate fiind găzduite în generozitatea secretă

cu care hazardul se auto perfecţionează

şi ca o perpetuare a noastră inerţială

se şi rezumă

 

iar miceliul poeziei acolo mijeşte…

 

Staţia Eroilor

 

Cărui gând secret cărui câmp înflorit

în interiorul ei le zâmbea cu acea fericire

insolentă şi răsfăţată

chipul ei devenit suav şi iradiant

nimbat de o gingăşie ce transformase miraculos

vaga ei urâţenie într-o strălucire ce se arată

uneori arogantă şi cu nasul pe sus ţâfnos?

 

… tânăra fată care-n înghesuiala vagonului

de metrou părea absentă şi protejată

parcă sub un clopot intangibil de reverie

levitând în misterul ei indulgentă

şi departe de restul lumii…

 

(nici măcar nu avea

telefonul deschis ca toţi ceilalţi nici măcar

nu-şi pusese căşti pe urechi nici măcar nu-şi trecea

în buclă imagini din trecutul fosilizat

sau cu obiectele de cumpărat

în templele noii religii financiare

şi nici în poală vreo carte

nu ţinea iar între paginile ei cu poeme să-şi fi uitat

degetul visător– improbabilă probabilitate!);

 

evident că o admiram prea vizibil şi insistent

fiindcă a tresărit şi s-a ridicat să-mi cedeze locul

uşor încurcată – Nu, mulţumesc!

(poate mi se întâmplă asta de când

smocuri albe de păr îmi ies de sub bască

şi zbârlite şi pleoştite pe după urechi

ca unui satir gnomic din Gara de Nord

cu ochii lipiţi de nesomn apărut în zori)…

 

nu voiam să mă ia în seamă nu era ceva lubric

în admiraţia mea – cel puţin aşa credeam eu –

dar o privire repetitivă nu se poate disimula

şi devine stânjenitoare cumva ca o inexplicabilă

pândă şi-ameninţare…

noroc doar

că fericirea ei continua să iradieze

spre corpul meu care deja se balansa

fluierând imperceptibil tot în interior

când pe un picior când pe alt pe picior…

 

A coborât la Staţia Eroilor cu ceva eroic

în mersul ei şi ascunsă-n acelaşi nor

al misterului care o învăluia pur şi simplu

uluitor

iar eu continuam să mă balansez.