Ioan-Aurel Pop, Neomedievalism & comp.

Concepte noi pentru lumi vechi

Umberto Eco a popularizat termenul de „neomedievalism“, dar nu cu admiraţie, ci dintr-un spirit critic ascuţit, deplin justificat de faptul că el chiar preda la universitate cursuri de istoria Evului Mediu. Celebrul intelectual se referă la modul în care societatea contemporană foloseşte şi reinterpretează textele şi motivele medievale, de cele mai multe ori cu o cunoaştere distorsionată, creând „simulacre“ ale Evului Mediu. Dispreţul faţă de Evul Mediu vine din Renaştere şi din credinţa vană a oamenilor Renaşterii că ei pot reînvia (mai exact, imita) Antichitatea, considerată un fel de paradis terestru, pe fondul „oboselii“ pe care o simţeau pentru lumea în care trăiseră ei şi generaţiile imediat precedente. Această viziune a fost continuată de raţionalismul post-renascentist şi apoi iluminist, care nu au văzut decât „întunecimea“ lumii medievale. Romantismul a revalorizat Evul Mediu, dar pentru scurt timp. Raţionalitatea (aşa-zisă), începând cu pozitivismul secolului al XIX-lea, a reînviat dispreţul suveran faţă de „barbaria medievală“. Johann Gottfried Herder a fost atunci învins (simbolic) de Leopold von Ranke, iar Nicolae Bălcescu şi Heliade Rădulescu au fost subsumaţi de Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan şi Constantin Giurescu. Societatea modernă şi contemporană avea nevoie de pragmatism, nu de „legende“ şi „poveşti“. „Cântecele popoarelor“ (preamărite sublim de Herder) şi „miturile“ (cum ar zice dezgustat Lucian Boia) au biruit apoi din nou (în istoriografia noastră, cel mai bine, prin Gheorghe I. Brătianu), dar imensa prejudecată a rămas: Evul Mediu era blamat, pentru unii, definitiv. Încă înainte de Umberto Eco sau în paralel cu el, s-a vorbit, prin voci destul de sonore şi autorizate (Habermas, Yanis Varoufakis, Jodi Dean, Cedric Durand), despre „tehno-feudalism“ şi „neofeudalism“. Au urmat – cum era firesc – şi alte voci critice, dar multe dintre ele s-au pierdut în neant, fiindcă prejudecata era prea puternică şi ignoranţa publicului prea mare.

Între medievalism şi feudalism nu se poate pune semnul egalităţii. Evul Mediu este un calup de timp, iar feudalismul este (ar trebui să fie) esenţa social-economică şi politică a unei societăţi cuprinse în timpul dintre Antichitate şi Renaştere. Oamenii Renaşterii, admirând fără limite clasicismul greco-roman, au preamărit Antichitatea şi lumea contemporană lor (renascentiştilor), numită Epoca Modernă (modernus înseamnă în latineşte „recent“, „nou“, „care aparţine timpului prezent“) sau „Epoca Nouă“. Intervalul dintre ele era numit, în sens peiorativ, evident, „epoca mijlocie“, „epoca de tranziţie“, perioada de rătăcire, un accident al istoriei. Numai că acest „accident“ durase mai mult decât civilizaţia greco-romană de vârf, cea care contează, de la Pericle (circa 495-429 î. Hr.) până la împăratul Traian (98-117 d. Hr.) sau chiar până la dinastia Severilor, în jurul anilor 200 (după care criza devine evidentă). „Accidentul“ numit Evul Mediu a durat un mileniu, în linii mari de pe la anii 400-500 până la 1400-1500, ceea ce este foarte mult. În timpul Evului Mediu nu a existat dictatură, dar nici democraţie, nici egalitate, nici libertate individuală, nici liberalism, pentru că oamenii nu aveau nevoie de aşa ceva. Ei aveau, în schimb, ierarhie, privilegiu, credinţă, supunere, autarhie, onoare şi multe altele. În Evul Mediu (european, fiindcă doar acesta există în sensul primar), oamenii trăiau prin credinţă pentru salvare (mântuire) şi (circa 95%) lucrau pământul ca să cultive plante şi să crească animale. Era vorba de „pâinea cea de toate zilele“. Nu se poate imagina lumea medievală fără ataşamentul neţărmurit al oamenilor faţă de Biserică (credinţă) şi nici fără legătura cu pământul. Renascentiştii i-au considerat pe oamenii medievali gregari şi grosieri, ceea ce e complet fals. Aceşti oameni au construit bisericile în stil romanic, bizantin, gotic, maur, pre-renascentist şi le-au făcut cu arcuri, cupole, chei de boltă, ogive, rozete, contraforţi etc. nu pentru că nu ar fi ştiut să facă temple greceşti şi romane (cum ar fi vrut Vitruviu), ci pentru că aşa era gustul lor, aşa vedeau ei frumosul artistic, dar mai ales religios. Animalele fantastice şi adesea groteşti care se iţesc în partea exterioară de sus a zidurilor de biserici gotice sunt produsul unei imaginaţii debordante şi greu de imitat. Toate au fost făurite doar pe baza mecanismelor simple (planul înclinat, pârghia, scripetele), cu instrumente primare, dar cu multe calcule laborioase, făcute în minte şi cu mintea sau în scris, pe pergamente. Invenţiile tehnice medievale sunt mult mai bogate decât cele antice, încât savanţii vorbesc despre „revoluţia industrială în Evul Mediu“, referindu-se, de exemplu, la secolul al XIII-lea. „Modernii“ nu au înţeles decât „pe părţi“ Evul Mediu, sau l-au înţeles distorsionat, ori nu l-au înţeles deloc.

Fireşte, Evul Mediu a avut şi alte caracteristici. A fost atunci multă sărăcie, multă muncă forţată, multă dependenţă faţă de stăpân, multe necazuri şi chiar unele izbucniri violente. Existau vrăjitorie, descântece, blesteme, dar şi teatru ambulant prin târguri şi sate, muzică bazată pe ritm şi nu pe măsură, scrijelirea lemnului şi cioplirea pietrei, poezia trubadurilor şi truverilor, onoarea cavalerească, dragostea de curte (l’amour courtois), jocul şi jocurile, cântul şi în-cântul, poezia populară cu rădăcini în latina vulgară a Imperiului Roman târziu. Existau şi multe credinţe oculte, superstiţii, pseudo-ştiinţe (pe alocuri, populare), precum cititul în stele (astrologia), chiromanţia şi alchimia sau chiar numerologia. Unele dintre ele înfloresc şi azi, aproape nestingherite. Inchiziţia care vâna vrăjitoare şi le ardea pe rug nu este neapărat o realitate a Evului Mediu, fiindcă acest „obicei barbar“ a apărut numai la finele Evului Mediu şi a avut apogeul în secolele al XVI-lea – al XVII-lea, când societatea era deja „modernă“^[1]. Medievalii erau o lume nealfabetizată (se apreciază că ştiau carte cam 1% dintre occidentali) în sens clasic, dar „alfabetizată“ cu alte feluri de „alfabete“: citirea drumului prin pădure după muşchii crescuţi la poalele arborilor; aflarea punctelor cardinale prin orientare naturală (fără instrumente); vindecarea bolilor cu plante de leac şi cu metode străvechi, ale vracilor; aflarea vârstei copacilor după cercurile din trunchiurile tăiate; comunicarea prin semne şi prin concentrarea gândului, inclusiv la distanţă (telepatia, azi rarisimă, era atunci, se pare, răspândită la mulţi oameni), traiul în familii lărgite, a câte trei generaţii cel puţin, în cadrul cărora transmiterea tradiţiei se făcea natural, fără efort, prin observaţie directă şi imitaţie. Omenii erau legaţi natural unul de altul, fireşte, în cadrul unei anumite ierarhii, cu rara posibilitate de a-şi depăşi condiţia dobândită prin naştere. Lumea asta a funcţionat bine cam un mileniu, iar apoi s-a văzut – ca în cazul oricărei lumi – că se tocise, că nu mai dădea randament, că stârnea opoziţii şi revolte (revoluţii). Evul Mediu a apărut – spun unii – pentru că societatea să săturase de atâta ordine şi disciplină impusă de Imperiul Roman, extins pe trei continente. Nu cred că este aşa: lumea s-a schimbat fiindcă civilizaţia de model greco-roman îşi trăise traiul şi începuse să decadă din interior. Nu mai duceau toate drumurile la Roma, ca să mă exprim metaforic.

Din anii mulţi, din secolele şi mileniile, trecuţi şi trecute de la naşterea Mântuitorului încoace şi chiar mai de demult, am învăţat ceva straniu pentru unii dintre noi: din când în când lumea se satură de raţionalism şi doreşte visare, evadare din ordine, sau chiar haos în ierarhie. După Evul Mediu a sosit Epoca Modernă, cu un conţinut total schimbat: în loc de Dumnezeu atotputernic şi omniprezent pe pământ, s-a ridicat omul, făcut de Dumnezeu „după chipul şi asemănarea lui“, cu alte cuvinte un fel de Dumnezeu pe pământ. Dumnezeu era în ceruri, omul era Dumnezeul de pe pământ. Renaşterea a instituit cultul pentru frumuseţea corpului şi spiritului omenesc. În plan economic şi social, Reforma (care era „forma religioasă a Renaşterii“) a adus concurenţa şi competiţia, banul şi băncile, producţia de piaţă şi profitul. Cel puţin aşa spune Max Weber şi cred că are, în parte, dreptate. Capitalismul cu toate ale sale a devenit modelul societal de succes în vestul Europei. Dintr-o dată parcă, Europa Occidentală, care părea pierdută pe la anii 330 – când occidentalul împărat Constantin a mutat capitala lumii în răsăriteanul Bizanţ, botezat Noua Romă –, a reînviat şi a dobândit capacitatea de a cuceri lumea, direct şi indirect. Modelul concuren­- ţial-individualist, cu promovarea în funcţii a celor merituoşi, a ajuns să fie copiat peste tot în lumea modernă de succes. Oriunde, din Europa de Răsărit până în Africa de Sud, din Statele Unite până în Japonia şi din Australia în China, se aplică variante ale modelului capitalist ivit după Renaştere în vestul Europei. Asta înseamnă sau, mai degrabă, însemna că cel mai bun câştigă şi conduce (pentru un timp limitat). Azi, se vede că şi această lume a obosit. Unii exegeţi au observat asta demult, de prin anii 1960, ba şi mai demult, de prin anii 1920, când Oswald Spengler a scris şi publicat „Apusul Occidentului“. Problema este ce să facem şi cum să facem cu această lume nouă. Ca să ştim să facem ceva, este nevoie să o cunoaştem bine, să o definim.

O definiţie a fost aceea de „tehno-feudalism“, un concept popularizat la început de Yanis Varoufakis, deşi Habermas vorbea încă din anul 1962 de o „refeudalizare“ a lumii occidentale. Experţii de acest fel susţin că sistemul economic global de succes de astăzi nu mai este capitalist, ci că a ajuns într-o etapă similară feudalismului, dominată de giganţi economici (Big Tech). Astfel, marile companii, precum Amazon, Google, Meta, s-au transformat, graţie imensei puteri acumulate, în „feudali moderni“. Platformele digitale ar fi „feude moderne“ care stabilesc regulile pieţei şi percep „chirie“ (comision) pentru oricine vinde produse sau acţionează în interiorul ecosistemelor lor. Capitalul, în această nouă lume, nu mai este format din conţinut productiv (fabrici, maşini), ci din infrastructură digitală şi din datele utilizatorilor. Utilizatorii şi angajaţii sunt supravegheaţi strict şi, prin datele lor, generează profit într-un fel care ar aminti de controlul seniorilor feudali asupra ţăranilor. Noii „ţărani“ asupriţi ar fi acum „şerbii digitali“. Noii giganţi tehnologici nu mai sunt garanţi ai concurenţei libere, ci creatori ai pieţei după voinţa lor, iar guvernele naţionale ajung să fie „vasale“ ale acestor corporaţii care depăşesc importanţa statelor. Tehno-feudalismul ar fi creat o nouă ordine economică, „exploatatoare a maselor“ şi nedemocratică, fiindcă el concentrează puterea în mâinile proprietarilor de platforme digitale.

Toate acestea sunt, însă, speculaţii, chiar şi pentru aceia care susţin că „istoria se repetă“. Lumea medievală era mai sigură şi mai bună decât „lumile“ dorite acum de către aceşti „formatori de opinie“. Seniorii feudali nu dominau lumea deloc. Evul Mediu a fost o lume a particularismelor, în care regii erau doar „primii între egali“, după formula primus inter pares. Suveranii absoluţi apar doar în Epoca Modernă. Feudalii erau limitaţi clar în puterea lor de cutumă (tradiţie) şi de privilegiu (numele „legilor“ specifice ale acelei lumi). Şerbii erau, în principiu, oameni liberi şi proprietari ai casei lor şi ai uneltelor şi ei trebuiau să fie protejaţi de stăpân. Acesta îi putea pedepsi, dar niciodată omorî. Nici măcar robii nu puteau fi ucişi de stăpâni, dar sclavii din antichitate da! Pedeapsa cu moartea se aplica pentru „crime majore“ şi numai după un proces. Vasalii oricărui stăpân din Evul Mediu erau sub aspect juridic egali cu stăpânul. Vasalul şi seniorul erau ambii nobili şi proprietari, doar că stăpânul cel mai bogat îl lua sub protecţia lui pe stăpânul mai mic, sub forma unui contract care incumba drepturi şi obligaţii reciproce. La nevoie, vasalul nemulţumit (neprotejat) putea ieşi de sub protecţia seniorului şi avea dreptul să-şi caute alt protector.

Umberto Eco a mai observat că felul în care societatea intelectuală modernă (în sensul arătat mai sus, de societate actuală) foloseşte şi reinterpretează textele şi motivele medievale derivă dintr-o cunoaştere aproximativă a Evului Mediu (dacă nu complet greşită) şi din fetişizarea acestuia. Este o lume care caută iraţionalul, cunoaşterea intuitivă, mistică şi fantastică, în conformitate cu mişcări precum New Age, Fantasy şi jocurile video. De asemenea, în estetică, mai ales în estetica literară, se caută structuri narative complexe, intertextualitate, amestec de genuri şi teme medievale (eroi, magie, cavalerism), în context modern. Se ocoleşte tratarea diacronică a istoriei şi literaturii în favoarea aşa-zisului studiu tematic complex, care amalgamează scriitori şi curente, care respinge chiar curentele culturale tradiţionale în favoarea unor improvizaţii sau în favoarea a nimic. Sub pretextul excluderii canonului, se creează canoane noi, sui generis, care le amintesc unora de aşa-zisa „dezordine medievală“. Dar, la o privire mai atentă, toată această nouă „teorie“ nu este decât o găselniţă, cu tentă mai degrabă neo-marxistă decât medievală. Asemănarea cu Evul Mediu este absolut întâmplătoare şi chiar aparentă. Aşa, de exemplu, se poate spune că, din moment ce universităţile medievale (inventate de oamenii Evului Mediu) erau socotite un fel de corporaţii, ele ar fi un fel de prolog al lumii corporatiste de astăzi. Or, corporatismul medieval îşi are rădăcinile într-o concepţie simplă: lumea era privită ca un corp, în care braţele nu pot acţiona fără cap, iar trunchiul nu se poate mişca fără membrele inferioare. „Organele“ principale ale „corpului“ social erau, de la cap în jos, „rugătorii“ (oratores), „luptătorii“ (bellatores) şi „lucrătorii“ (laboratores). Primii (capul) erau clericii, următorii (trunchiul) erau nobilii (cavalerii), iar ceilalţi (membrele) erau producătorii liberi şi mânuitorii de bunuri materiale. Fără fiecare şi fără toţi la un loc, acţionând în încrengătura societăţii, nu se putea imagina comunitate. Ce poate să aibă în comun această lume „corporatistă“ medievală cu actualul corporatism? Nu are decât anumite forme şi formule întâmplătoare, fără relevanţă pentru fondul problemei. Lumea medievală poate să se asemene cu lumea actuală în felul ei de funcţionare care le apare necunoscătorilor ca fiind haotic, fără lege, fără putere se stat, cu loialităţi multiple, cu elemente de „barbarie“. Dar fondul celor două lumi este total diferit. Toată lumea medievală era structurată în funcţie de ierarhie, în fruntea căreia se situa Dumnezeu. Dumnezeu stăpânea pământul şi de la Dumnezeu veneau toate, cele bune şi cele rele. Rezultatul era armonia divină de pe pământ. Or fondul lumii corporatiste actuale de model occidental este complet laicizat. El conduce spre o societate egalizatoare, mai aproape de felul în care au prefigurat-o Marx şi ciracii lui decât în felul în care a ilustrat-o medievalismul, cu subtila sa „ceartă a universaliilor“. Lumea străină şi înstrăinată de azi nu este deloc medievală şi nici feudală, iar sensurile ei se potrivesc mai mult cu societatea voită de Putin şi de alţi „monarhi“ moderni, decât cu lumea plină de ordine creştină a apărătorilor civilizaţiei europene (Respublica Christiana), din timpul Cruciadei Târzii.

Din păcate sau din fericire, istoria nu se repetă, dar este ciclică. Sunt situaţii, în acest drum prin timp al omenirii care seamănă cu altul, dar cele două nu sunt niciodată identice. Istoria este o „ştiinţă de succesiune“, cum ar fi spus Alexandru D. Xenopol. Toate se succed şi nu se mai întorc. Nu avem nicio dovadă a reîncarnării oamenilor ca indivizi şi nici a repetării întocmai a comunităţilor umane. Iar Evul Mediu reprezintă o cincime din cei cinci mii de ani de istorie a omenirii, cunoscută prin izvoare scrise. Este păcat să nu cunoaştem această lume şi este şi mai păcat să o invocăm în necunoştinţă de cauză ori să o dispreţuim. Prin cunoaştere, putem să ajungem la luminile Evului Mediu şi să ne minunăm de ele, prin ignoranţă însă, ne afundăm în haos.

^[1].    În mod greşit, se perpetuează la noi ideea că secolele al XVI-lea şi al XVII-lea ar fi timpuri medievale. Ea vine din perioada comunistă, când se aşeza semnul egalităţii între medievalism şi feudalism. Evul Mediu se termină şi la noi, ca la toate ţările din regiunea central-sud-est europeană, pe la 1550-1600, cu o întârziere de circa un secol faţă de Occident.