CONSTANTIN CUBLESAN, „AM SCRIS CE-AM AVUT DE SCRIS…“

De ani de zile, poetul Marcel Mureşeanu, ajuns la vârsta deplinei conştiinţe senioriale a scrisului, îşi construieşte (îşi edifică) universul creaţiei după legile unui soi de mitologie proprie, în care macro- şi microcosmosul se contopesc vizionar, într-o spectaculoasă contemplare de sine. Un univers al metaforelor insolite şi al parabolelor paradoxale. E o poezie a meditaţiei şi a înţelesurilor sapienţiale despre rostul demersurilor existenţiale ale omenirii. Recentul volum, Anul de sticlă (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2025), pare a cumula în paginile sale, în discursul poeziilor recente, întregul evantai al coordonatelor tipologice proprii acestei originalităţii. Sunt scene de viaţă insolite, sunt personaje recognoscibile faptic care se manifestă însă ireal, sunt stări emoţionale ce se dezvoltă din precepte religioase etc., o lume aparent stranie, vecină cu fantasticul şi miraculosul: „Un cimitir cât un sat stă în faţa ochilor noştri,/ s-a cosit iarba, se văd mormintele mici,/ pe fiecare dintre ele o nuia de salcie./ Aici odihneşte codobatura şuierătoare,/ aici odihnesc piţigoiul mare, vrabia de cîmp,/ muscarul, cinteza, silvia cu cap negru,/ botgrosul, ciocârlia, pitulicea, turtureaua,/ ţicleanul. Numai nume celebre,/ sfinţii păsărilor, mari cântăreţi/ pe toate scenele lumii, aventurieri,/ geografi, cititori în stele./ Tot neamul de păsăret./ Oameni cu credinţă/ şi mironosiţele adună trupurile/ încă fierbinţi ale zburătoarelor,/ pe care nu le-au găsit vânătorii şi câinii,/ şi le coboară în pământ./ Moartea însăşi varsă o lacrimă şi învie/ o privighetoare“ (Alte nefericiri).

Sunt descriptiviste aceste peisaje închipuite; poezia lor stă tocmai în insolitul tabloului pe care autorul îl modelează după propria sa interpretare. O insinuare memorialistică existentă în fiecare dintre poeme asigură dinamica inventivităţii debordante. Adesea venind dintr-o înţelegere religioasă a sensului fiinţial: „Mi-e dor de Dumnezeu/ deşi abia îmi aduc aminte/ cum arăta, atât de mic eram/ când L-am văzut/ cum cobora din cer/ cu pletele Lui albe/ şi trena Lui lungă./ Ochii îi erau atât de sclipitori/ precum cei ai orbului/ care se uită acum la mine/ şi-mi face semn să-l urmez“ (Îl zăresc, mă aşteaptă). Poetul se plimbă lejer prin acest spaţiu al universului său liric poetizând tot ce vede, tot ce percepe emoţional, numai că imaginile create sunt de regulă groteşti: „Ies prin hornul casei/ şi poposesc pe streaşina cerului./ De acolo aş merge oriunde,/ cât de departe,/ dacă nimeni nu m-ar obliga/ şi dacă m-ar lăsa/ cel Veşnic Viu/ să-mi aduc aminte de mine“ (Gata). De la o asemenea stare se trece cu uşurinţă la o poezie a absurdului, în cea mai deplină înţelegere a acestuia, fără însă a-şi deduce poetul demersul din logica extravagantă a avangardei. Absurdul primeşte aici logica urmuziană a aspiraţiei dramatice în desăvârşire fiinţială: „Soră-mea vedea cu un ochi/ iar cu celălalt auzea./ Se născuse vie, dar cu o lună/ înainte de ziua ei ajunsese deşirată/ şi cred că învăţase să deseneze/ încă din burta mamei ei,/ făcea nori, fiecare cu cerul lui./ Cu ajutorul tatălui său a ieşit/ odată dintr-o fântână, iar altădată/ a oprit vântul care purta/ caii şi vacile pe sus./ Ea trăieşte acum într-un balon/ cu aer curat şi împarte pâine săracilor./ Din când în când vine pe la mine,/ stă la mormântul meu şi cântă/ despre cum şi-a pierdut sufletul trupul/ pe drum prăfuit de ţară./ Sora mea vrea să ajungă stea/ de pe cer“ (Sora mea mică).

Motivul morţii şi motivul timpului sunt coordonatele esenţiale pe care se aşează construcţia celor mai multe poeme, într-o reprezentare metaforică a elementelor realului celui mai comun: „Întotdeauna când îmi repar ceasul/ văd cum se opreşte ora şi încerc/ să pun sufletul ei la loc./ După acea dau drumul timpului să curgă iar/ şi mă veselesc, dar uneori nu-l pot/ face să pornească şi mă scufund/ să dau de spărtura/ pe unde se scurge./ Atunci mor şi mă duc după sculele,/ cu care voi închide avaria,/ dar nu le găsesc unde le-am pus“ (Un caz de avarie). Sau, reflectând în maniera cugetărilor atâtor monade, adunate în cărţi pe care le-a oferit lumii ca prinos al gândurilor de-o viaţă, metaforic dramatizând un verdict asupra trecerii timpului: „Timpul nu-i decât o corabie în pânzele căreia/ suflă vântul. Corabia lunecă şi tace./ Pe ce lunecă nu ne dăm seama./ Stăm doar acolo pe punte şi călătorim/ fără de simţuri, amorfi şi orfani de conştiinţă./ Uneori suntem lăsaţi să ne întrezărim viitorul/ şi nu mai dăm cu ochii de cei de azi./ Puşi să alegem, mai aşteptăm până ajungem/ în raza Ochiului Veşnic şi atunci/ ni se dăruieşte Acum-ul, iar corabia/ trage la ţărm“ (Navigstorii).

Nu altfel îşi reprezintă clipa întâlnirii cu… moartea. Nimic tragic în aşteptarea acestui moment ce pare mai degrabă o alegorie ludică: „De-o viaţă stau în sala de aşteptare/ şi nu mai văd, de-o viaţă strig/ şi nu mă aud, de-o viaţă mă văd/ şi nu mă încred în mine!/ De-o viaţă fluier ca o ciocârlie,/ ca să fugă moartea de la mine,/ dar ea nu fuge, stă să mă convingă/ de dragostea ei./ Iat-o în pragul meu,/ risipindu-şi bucuriile“ (Surfing). În haloul acestui sfârşit existenţial meditaţia primeşte acorduri interpretative ale Ecleziastului, fără a-l nominaliza căci înţelepciunea acestuia îi este intrisecă: „Goi am fost şi goi am rămas,/ îmbrăcaţi pe dinăuntru şi dezbrăcaţi pe dinafară./ Cu ce să stingem deprinderea de-a ucide/ şi setea de a nu ne opri? Cine s-o facă?/ Înţeleptul cel neînfricat zice: nimeni/ nu ne va nimici, de unghia noastră/ vor muri toţi, am atins pavilionul/ supremei demenţe, suntem în melcul ei,/ nevindecaţi şi veşnici. Ardem,/ iar după aceea nu vom mai avea/ ce aprinde!“ (În centrifugă).

Fără a recunoaşte sfârşitul plimbării sale prin grădina miraculoasă a existenţialităţii, pe care însuşi a zămislit-o prin poetizarea înfăţişărilor acesteia, simte nevoia a se confesa testamentar: „Am scris ce am avut de scris,/ am citit ce am avut de citit,/ am văzut ce-am avut de văzut,/ am vorbit ce-am avut de vorbit,/ am tăcut ce-am avut de tăcut,/ am iubit ce-am avut de iubit,/ am urât ce-am avut de urât/ am murit ce-am avut de murit,/ am semănat ce-am avut de semănat/ am cules ce-am avut de cules,/ am plâns ce-am avut de plâns,/ am început ce-am avut de sfârşit…“ (Faptele).

Meditativă, cu substrat elegiac, lirica aceasta, alcătuită din reprezentări metaforice în construcţie anecdotică, are neliniştea adâncimilor apelor mării, ca să încerc la rândul meu o comparaţie, dovedindu-şi originalitatea prin tocmai insolitul revelării lumii paradoxal interioare în dimensionalitatea cunoaşterii vieţii: „Cine zice că trecutul, după ce trece,/ nu se întoarce la locul faptei/ greşeşte până la cer./ El întoarce capul după tine, te vede,/ te recunoaşte şi te urmăreşte cu/ ogarii săi. Eşti cerbul lui,/ pune gheara pe crupa ta,/ până ce sângerezi (…)/ Trecutul se poate da de trei ori peste cap/ şi devine ceea ce a fost!/ Dar el, de fapt, te iubeşte/ şi îşi dă seama că fără tine/ n-ar fi existat. Mult după plecarea ta/ dintre vii, ai tăi vor găsi pe mormânt/ flori proaspete, în fiecare zi şi/ vor mai greşi odată, crezând că/ ele vin din viitor“ (Dispută veche). Are întru totul dreptate Horia Bădescu, în postfaţa volumului, când îl recomandă pe Marcel Mureşeanu ca pe un „moralist orfic“. Acesta meditează, în parabole insolite, asupra vieţii în manieră fantezistă tocmai pentru a evidenţia astfel fatalele subsoluri ale existenţialităţii.